Povestea săptămînii

                                                Ianuarie






            Șoarecele de la oraș și șoarecele 
                                                   de la țară.

Un șoarece care locuia la oraș merse în vacanță la vărul său, la țară. Acolo era liniște și aer curat și șoriceii se zbenguiau nestingheriți toată ziua. Numai că șoricelul orășean era cam mofturos la mâncare. Vărul său îl servea de trei ori pe zi doar cu cereale. Așa că într-o zi îi spuse:
-E frumos la tine, dar mâncarea lasă de dorit. Deja mi-am tocit dinții cu grâu și porumb. Mai bine vino tu la oraș, să ne ospătăm cum se cuvine, cu delicatese.
Șoricelul de la țară acceptă entuziasmat, căci nu fusese niciodată la oraș. Ajunseră la vilă în care-și avea adăpostul șoricelul orășean și acesta îi arată mulțimea de bunătăți din cămară și din dulapul de bucătărie: cârnați, cașcaval, fructe.
-Hai să mâncăm, spuse șoricelul de la țară, sunt înfometat după atâta drum.
Dar de fiecare dată când încercau să se apropie de bunătăți, ba întrau stăpânii case și șoarecii fugeau speriați, ba îi adulmeca un dulău uriaș și lătra la ei, ba în cele din urmă motanul din vilă îi alergă până părăsiră vilă.
Epuezat, șoricelul de la țară îi spuse șoricelului de la oraș:
-Vere, e frumos și belșug la tine și cred că nu te plictisești niciodată. Dar eu prefer să mănânc aceiaș mâncare în fiecare zi, fără să mă tem pentru viața mea. Ce folos că ai atâtea bunătăți, dacă nu te poți bucura în tihnă de ele?

                        

                  
                                              
                                          Decembrie

          
              De ce ursul e ursuz

Cu anii și ani în urmă, într-o iarnă geroasă de nu-i mai putea ține piept nici o viețuitoare, nu așteptau altceva cu toatele decât să vină vremea călduroasă. Dar iarna aceea îngrozitor de friguroasă nici gând să treacă...Și animalele, în jurul focului, începură să țină staf ce e de făcut, ajungând la concluzia că cineva o fi ascuns vara undeva departe, bucurându-se singur de ea, în timp ce celelalte animale aveau să înghețe de frig. Și toate animalele se hotărâră să plece în căutarea verii.
Într-un ținut departe-departe, trăia un urs uriaș negru, și din câte aflară ele, ursul acela furase vara și o ținea acum numai pentru el. Și trecură peste mări și țări, și iată-le pe bitele animale ajunse pe meleagurile ursului cel negru și uriaș, care vârâse vara într-un sac. Merseră drept la el, ursul nu era acasă, căci se dusese la vânătoare cu barca lui de-a lungul apei. Atunci veverița îi spuse șoricelului:
-Cât timp vânează ursul, tu aleargă la barcă și roade-i vâslele; între timp, noi scotocimmpeste tot până dăm de sacul unde a pitit vara; și el n-o să ne mai găsească aici, fiindcă n-o să mai aibă vâsle să conducă barca și să ajungă la timp acasă.
Șoricelul se duse într-un suflet să roadă vâslele, mândru că el le putea da un ajutor atât de mare suratelor lui. Și cât ai clipi, erau roase amândouă vâslele, încât de la prima izbitură în apă, aveau să se facă patru, din două, câte erau. Și, între timp, animalele tot scotocind peste tot, prin tainițele vizuinei ursul negru, dădură și de sacul unde era ferecată vara.
Terminând ursul cu vânatul. se întoarse la barcă; dar când să dea apa de o parte și de altă, iată că i se frânseră amândouă vâslele. Coborî din nou în pădurice, să-și făurească altele. În același timp animalele, bucuroase, alergau ca vântul să aducă vara cât mai iute înapoi la ele acasă. Când sosi și ursul în vizuina lui, ele erau hăt-de parte; și pe unde treceau, vara încălzea în calea ei toate viețuitoarele rebegite, rămase acasă și aproape degerate de frig, căci veverița, grijulie, desfăcuse gura sacului. Numai în culcușul ursului cel negru nu mai era cald. De cum se înapoie, dihania își dădu seama că cineva îi furase vara, căci acum la el totul era rece ca gheața. Rămase zgribulit și ursuz tot restul vieții. Și, de asemenea, și ursacii lui au rămas niște ursuzi care n-au prea legat mari prietenii cu alte animale. Ba chiar și oamenii l-au dat în totdeauna de exemplu pe urs ca singuratic, moroconos și posac





                                    Florile de gheață

Într-un oraș dintr-o țară îndepărtată, unde nu era niciodată iarnă, trăia o fetiță de vreo 14 ani. Locuia împreună cu bunica ei, de căsuță mică, la marginea orașului, trăind din ce câștiga bătrâna, care lucra cu ziua.
Fetița îngrijea de casă și făcea de-ale mâncării, iar când avea timp liber se ducea după lemne.
Dar nu i-a fost dat fetiței să se bucure mult de bunica ei, pentru că sărmana pică într-o zi bolnavă la pat și nu mult după aceea muri. 
Acum, biata copilă rămase fără nici un sprijin. Neștiind ce să facă și de ce să se apuce, se gândi să se ducă pe la doamnele pe unde lucrase bunica ei și să le roagă să găsească ceva de lucru și pentru dânsa.
Și nu greși, căci multe îi dădură pânză și ață, să le brodeze diferite șervețele și batiste, cum se va pricepe ea mai bine și, de vor fi frumoase, îi vor mai da de lucru. Biata fetiță știa să facă fel de fel de cusături cu acul, dar ceva modele, ca să poată mulțumi cucoanele, nu avea.
Ajungând acasă, necajită cum era, rugă pe bunul Dumnezeu să-i vină în ajutor. Deodată, cerul, care până atunci fusese întotdeauna albastru în țara aceea, începu să se întunece și, puțin timp, fulgi mari de zăpadă porniră să cadă. Fetița își făcu repede focul și, zgribulită de frig, se urcă în pat, ca să se încălzească. Ghemuită în pătuț, ațipi curând. Dimineața, când se trezi, sări repede din pat și fugi la fereastră, să vadă de mai ninge afară; însă minune..geamurele erau acoperite cu sute de modele frumoase, îm formă de frunze, de steluțe, de rămurele cu flori și fel de fel de alte chipuri, de nu știai la care să te uiți întâi. Fata nu mai putu de bucurie. Luă repede un creion și desenă de pe geam tot ce i se păru mai frumos; apoi le așternu pe pânză și la lucra cu acul.
Când le-a gătit de cusut, le duse cucoanelor. Ele rămaseră uimite de frumusețea modelelor și de măestria cu care erau lucrate.
Ducându-se vestea, îi mai dădură și alte cucoane de lucru, încât fata acum nu mai dovedea cât i se cerea. Mulțumi lui Dumnezeu, care îi ascultase ruga și îi venise ajutor, trimițându-i ca model minunatele flori de gheață, care sclipesc așa de frumos și pe care le vedeți și voi, dragi copii, iarna, pe geamuri, când afară e ger.

                                                Noiembrie


                                  Sipețelul cu minciuni


Trăia odată pe lume un om sărman, dar mare izvoditor de pătăranii. Într-o zi, îl cheamă bogatul satului și-i spune:
-Am auzit că te pricepi să păcălești lumea. Pun rămășag că pe mine n-ai să izbutești să mă tragi pe sforă. Dacă mă amăgești, îți dau zece monede de aur.
-Inchinăciunile noastre, domnule, se bucură săracul. Tare am nevoie de bani. Dar vezi că...
-Ce-i, omule?
-Nu știam că ai să mă chemi...și nu mi-am luat de acasă sipețelul cu minciuni.
-Ce fel de sipețel?
-Un sipețel minunat! Plin cu minciuni și minciunele. Fără  el, nu făceam prinsoare cu tine! Trimite slugile la mine acasă să-mi aducă sipițelul. Abia atunci începemîntrecerea.
Bogatul trimise slugile acasă la omul cel sărac. Slugile, ajungând la casa lui, scotociră prin toate ungherele, însă nu găsiră sipețelul.
-Gogomanilor, nu vă pricepeți la nimic, se supără bogatul. 
Iar săracul, urmărindu-i o vreme cum se ceartă, izbucni în râs:
-Văd eu că n-a fost prea greu să te învârt pe degete.
Apoi își luă cele zece mpnede de aur și se duse acasă.

      

                                    Săracii bogați

Într-un sat trăiau doi vecini: unul sărac și altul bogat. Acel bogat mânca banii cu lingura.
Odată, bogatul îl invită pe cel sărac la el."Se vede că vrea să mă miluiască cu un dar", chibzui săracul. Când ajunse la casa bogatului, zise:
-Trebue să fii feicit, având atâția bani.
-Ba greșești, omule, răspunse bogatul. Eu, dacă vrei să știi, m-am gândit că în satul nostru cel mai bogat om ești tu. Ai două bogății: mai întâi-sănătatea, apoi-copiii. Pe când eu am doar bani. Parcă asta-i bogăție?
Săracul ascultă o vreme vorbele bogatului și se gândi: Să știi că are dreptate, nu sunt așa de sărac! Și se grăbi la nevastaă să-i povestescă istoria cu bogatul. Bătrâna tocmai bătu din palme:
-Cum, bătrâne, nu știai că cea mai mare bogăție sunt copiii și sănătatea?
-Am trăit o viață fericită, își ziseră bătrânii.
A doua zi, bătrânul se duse la pescuit și prinse pește mult, fără număr. Mulțumiți nevoie mare, bătrânii hotărâră să dea o parte de pește vecinilor. Apoi se duseră pe țarm unde, după o ploaie groaznică, după o furtună mare, zăceau la pământ o mulțime de crengi rupte. Adunându-le, făcură din ele jucării și le împărțiră copiilor din sat. Ce mai bucurie se iscă printre copii!
-Uite ce bogați suntem, am putut face câte un dar fiecărui copil, spuneau ei cu sufletul împăcat.
De atunci, trăitorii satului îi numeau "săracii bogați".

                    

                                         Miriapodul

Cândva, demult, într-o seară, greierii se veseleau nevoie mare.
Deodată, un greier prinse a se tângui:
-Oh, ce durere! Nu mai pot! Mi se desface capul!
Se iscă pe dată un mare tărăboi. Fără indoială, le trebue un doctor. Dar pe cine să trimită?
-Pe cutare, nu, mai bine pe cutare...
Greerul cel mai bătrîn și cel mai înțelept îi sfătui:
-Să trimetem un miriapod. Are multe picioare și o să ajungă cât ai plesni din bici.
Greierii l-a rugat pe miriapod să trafă o fugă după doctor, iar ei au rămas lângă bolnav:
-Rabdă un pic, rabdă, frațioare!
Greierul geme, vremea trece, iar doctorul nu mai vine.
"Unde-i oare miriapodul? De ce nu aduce doctorul?" se neliniștesc greierii.
Se duseră la el acasă să se încredințeze dacă s-a întors sau nu. Când colo, ce le văzură ochii: șede miriapodul pe pragul casei, sudoarea curge șiroaie pe el, iar în față are o grămadă de sandale de paie.
Greirii l-au întrebat:
-De ce nu vine doctorul?
Miriadorul le-a răspuns:
-Nu vedeți că mă grăbesc din răsputeri? Îmi pun sandaua pe piciorul al douăzecilea. Când o închei cu încălțatul, o iau la goană după doctor.
Abia acum au priceput greierii că miriapodul se încalță pentru a pleca la doctor. Bine că bolnavul s-a însănătoșit fără ajutorul doctorului. Nu degeaba zic bătrânii: primul ajunge la țintă acel care se pregătește de drum cât ai bate din palme, și nu acel care aleargă iute.



                  Cum l-a speriat iepurele pe tigru


Iepurele întîlni odată un elefant.
Ce-i cu tine, moșule, îl întreabă el, ce ești atât de necăjit?
-Cum să mă bucur, dacă știu că la amiază mă pândește moartea? răspunse elefantul.
Lui urechilă nu-i venea să-și creadă urechiilor!
-De ce să mori, moșule, așa voinic cum ești?
-Toate ar fi fost ele bune, de nu era pârdalnicul de tigru, se tângui el cu atâta jale, că scutură din copac un maldăr de frunze. Tigrul îl de vină. Mi-a poruncit să mă înfățișez azi în amiaza soarelui la adăpătoare că are chef să mă mănânce.
  Și sărmanul elefant își plecă atât de adânc capul că trompa îi atinse pământul.
-Ha, ai găsit de cine să te temi-de un tigru, se îngâmfă iepurele. Pune-mă frumușel pe capul tău și fii pe pace, te scap eu cu zile!
Elefantul făcu întocmai și iepurele adăugă:
-Acu purcede la adăpătoare și ține minte: când te-oi lovi cu lăbuța în cap, trântește-te o dată la pământ și fă-te mort!
Cum ajunse elefantul pe mal, apăru și tigrul. Dând cu ochii de el, iepurele, prefăcându-se nemulțumit, mușcă elefantul de ureche și strigă:
-Ptiu, ce carne scărboasă! Nici s-o pui pe dinte, nici s-o apropii de nas! Mai bine îl jupoi de piele, să fie de așternut iepurașilor mei în codru.
Și cu aceste cuvinte, iepurele îi trase elefantul o labă  creștel.
Elefantul se prăbuși ca secerat la pământ. Văzând asemenea sălbăticiune, tigrul se înfricoșă de moarte.
Iepurele sări din creștetul elefantului pe mal, întoarse o căutătură către tigru și strigă:
-În sfârșit, am să înfulec după pofta inimii! Nu știu ceva mai gusto ca maiura de tigru!
Și, ridicându-se pe labele dinapoi, iepirașul porni întins spre stăpânul junglei.
Tigrul își pierdu cumpătul și, cu inima cât un purice, o tuli în desiș. Iepurele îi strigă din urmă:
Stai că nu scapi tu de mine! Am să răscolesc pădurea în lungiș și-n curmeziși, dar am să dau de tine și am să fac un ospăț, să se ducă vestea!
Tigrul ajunse fără sine la bârlogul lui și zise:
-Cu dihania asta mai bine să nu te pui! Ia să mă mut eu în pădurea de alături.
-Cu dihania asta mai bine să nu te pui! Ia să mă mut eu în pădurea de alături.
Zis și făcut! Elefantul trâmbiță tuturor fiarelor din junglă despre isprăvile izbăvitorului său. Și fiarele nu mai conteneau să-l laude pe istețul iepure și să-și bată joc de tigrul cel nătâng.

                

                                                   Octombrie                                                      

                            

                             Tigru și iepurele

Cică pe vremuri iepuri mâncau tigri.
 Un fierar s-a dus într-o bună zi la pădure să taie lemne pentru cărbuni. Tocmai atunci un iepure s-a luat după un tigru și l-a mâncat pe locul unde fierarul tăia lemne. Tigrul s-a tupilat, iar iepurele cotrobăia împrejur.
     Tigrul din ascunziș a grăit către fierar:
   -Ei, bade, rătuește-mă.
   -Ba n-o să te rătuesc, a răspuns fierarul, c-ai să mă sfâșii.
   -N-o să te sfâșii, i-a spus tigrul.
    Fierarul, ce-a făcut, ce-a dres, l-a ascuns. Tigrul i-a vorbit mai apoi:
   -Să nu spui nimanui o vorbă despre mine. Dacă spui, te mănânc-ia aminte.
   Ce să facă sărmanul om? De ascuns l-a ascuns el pe tigru, iar tigrul și-a călcat cuvântul. I-a răspuns și el în doi peri: Știut lucru, că n-o să spun. Cum stăteau așa de vorbă, veni în fugă iepurele. Fieraul își repezi toporul și-l omorî pe loc.
   Tigrul și-a luat rămas bun și a tulit-o la fugă, zicându-i pentru ultima oară:
   -Să-ți ții gura.
 Tigrul a ars cărbunii, a încărcat o legătură mare, a pus și iepurele deasupra și s-a pornit spre casă. Când a ajuns, trecuse hăt de amiază. A jupuit iepurele, a hăcuit carnea, iar femeia a femeia a fiert orez și a pregătit friptură. S-au așezat amândoi la masă și femeia l-a întrebat:
   -Unde ai ucis iepurele?
 Fierarul n-a răspuns. Femeia l-a întrebat din nou:
   -Spune, unde l-ai ucis? E foarte bun și gustos. Mâine merg și eu cu tine. Tu vei prinde iepuri, iar eu voi tăia lemne.
  Bărbatul îi zise pe șoptite:
   -Am să-ți povestesc un lucru, dar bagă de seamă: să nu cumva să te scapi către cineva cu vorba.
   -Am să tac, fii pe pace, a răspuns ea.
  Bărbatul i-a înșirat totul de-a fir-a-păr.
  -Iepurele fugărea un tigru, făcu el. Eu am aruncat cu toporul și am ucis iepurele dintr-o lovitură. Tigrul a zis: Să nu să scapi o vorbă.
   Tigrul a venit spre seară la casa fierarului, s-a așezat pe prispă și a auzit totul. După ce s-au culcat, tigrul a întrat în casă, l-a înhățat pe fierar, l-a târât în curte, apoi l-a scos la marginea satului. Ce-a făcut, cum l-a dus, nu se știe, dar nu l-a vătămat deloc. Așa l-a purtat tocmai în pădure și l-a pus jos. Fierarul tremura ca varga de frică. Văzând una ca asta, tigrul s-a mirat și a întrebat:
   -Uite cum tremură carnea pe tine. Oare de ce?
   -Adineaori am mâncat un iepure, a răspuns fierarul. Și acum vrea să iasă afară.
    -Așteaptă! Așteaptă! l-a rugat tigrul. Nu-i da drumul! Să mă îndepărtez cât de cât.
   Tigrul a fugit, iar fierarul s-a dus acasă. Datorită istețimii sale, a scăpat cu viață.
   


                          Vitejia motanului





A fost odată ca niciodată. A fost odată într-un sat un om sărac lipit pământului și avea zece copii.
Într-o zi, când se adunaseră toți la masă, veni și motanul între ei: cerea și el o felie de mămăligă.
Copiilor le veni gust de joacă. Au zis să-i lege un cuțitași de gât, ca să-și taie singur mămăliga.
Și așa și făcură.
  Motanul, văzându-se cu cuțitul la gât, socoti că are o sabie și plecă în lume. Mergând el fudul, cu cuțitașul: tronca, tronca, se întâlnește cu o vulpe.
  -Încotro, mai soldat?
 Motanul, îngâmfat, răspunse:
   -Nu mă iei și pe mine?
   - Bucuros, soro dragă!
Și vulpea l-a dus întâi pe la viziuna ei, să ospeteze puțin. Aici, motanul dădu de trai: căci
vulpea avea toate bunătățile: găinușe, rățișioare, gâsculițe, de toate, știi, ca gospodina la casa ei.
   Când mâncau ei așa, aud că strigă cineva: ieșind vulpea, găsește afară pe lup, care o întreabă:
  -Surioară vulpe, n-ai ceva de mâncare?
  -Ba am, nene lupule, dar mai am și un oaspete:
un soldat.
  -Un soldat? Ia să-l văd și eu! zise lupul râzând.
  Când văzu soldatul, adică motanul, atâta namilă de lup, își zbîrli părul și începu să sforăie de frică. Lupu crezu atunci că se pregătește să-l taie cu sabia și, de aceea, o lua sănătoasă. În fuga lui cea mare, întâlnește pe urs. Acesta îl întreabă de ce fuge. Lupul îi povesti toată pățănia. Ursul se arată viteaz și se duse și el să vadă soldatul de la vulpe, dar o păți ca și lupul. Atunci lupul se sfătui cu ursul cum să facă să scape de soldatul acela.
În sfârșit, s-au înțeles să facă o masă mare și să cheme pe leu, pe iepure și pe vulpe cu soldatul ei. Și, sub un stejar mare, puseră o masă, cu tot felul de mâncări și băuturi. Dar acum, cine să cheme pe vulpe și pe soldat? Lupul zicea să se ducă ursul: da ursul de acolo: "Să se ducă lupul! " Lupul zicea că se simte cam slab și l-ar putea prinde, iar ursul, că e greoi la mers și o să-l prindă soldatul. Acum căzu păcatul pe iepure. Iepurele n-avu încotro și se duse. Fricos cum e, el nu se apropie, ci strigă de departe, apoi o luă la fugă. Cum auzi vulpea de așa petrecere, își luă musafirul și plecă într-acolo.
Când să ajungă la locul acela, unde era masa, motanul zări o cioară în vârful unui copac. Și cum sunt motanii învățați, se sui și cât ai clipi din ochi, fu în vârf. Cioara, proastă, n-a zburat. El o înhață cu ghearele și o aruncă jos, aproape de masă lupului.
 -Bre, bre! Dacă omoară el pe unul tocmai de sus, dar noi, acestia de jos?!...Ce ne facem acum?
 Leul se bagă sub masă, ursul se sui în copac, lupul și cu iepurele dădură fugă în tufiș. Până să bage vulpea de seamă, toți, musafirii se ascun-seseră de frica soldatului motan. Motanul zări coada leului, se repezi pe ea. Văzând motanul atâta namilă de leu, se urcă în copac de frică. Aici dădu de urs. Buf! ursul căzu jos, tot de frică și, după el, și motanul. Aici însă găsi pe lup și pe iepure și, de frică lor, fugi la vulpe.
   Vulpea nu mai putea de bucurie, crezând că toți fugiseră de frica motanului. Ea se așeză la masă cu viteazul ei musafir și petrecură pân-la ziua.
  Am fost și eu cu ei la masă și de acolo știu povestea asta.
  Și-am venit călare pe un fus, și povestea toată v-am spus.


                                             Septembrie  


                           Moșul și baba


A fost cîndva pe undeva o babă și un moș. Baba avea o colibă de sare și moșul una de smoală.
   Într-o zi, moșul s-a pus de găsit ceva de mîncare și cum nu avea sare, ceru de la babă:
   -Babă, dă-mi, te rog, un pic de sare să presor în mîncare!
   -Nu-ți dau nici un pic! răspunse baba și-i întoarse spatele.
Atunci moșul se rugă:
   -Dă, Doamne, o ploae să se topească toată colibioara babei!
Și se porni o ploae și un potop, de se topi sălașul babei și biata babă a rămas pe drumuri. Pocăită, ea veni la moș:
  -Moșule, moșulică, nu mă iei și pe mine în cocioaba ta?
  -Te iau, răspunse moșul, dar mă tem nu cumva peste noapte să sforăi prea tare, să-mi sperii caprele, că atîta le-am văzut!
  -Doamne ferește! Eu nu sforăi!
Și moșul o pofti în colibă. Dar, la miezul nopții, cînd e somnul mai uituc, unde începu baba să-i tragă la aghioase, de se speriară toate caprele și-o luară cîmpii. Apoi, prinde-le de mai poți!
  -Ce mi-ai făcut, baba afurisită! Piei din ochii mei!
Și fugi moșul după capre, să le ajungă din urmă. Și tot le fugări prin cotituri, ba aici, ba colea , pînă ce acestea intrară în tufișuri și le pierdu din ochi. Și cum alerga necăjitul moș de-l treceau răcorilr, iată în fața lui o vulpe.
  -Vulpe, vulpe, nu ai văzut niște capre?
  -Dacă îmi dai și mie una, am să-ți spun încotro au luat-o.
  -S-a făcut! Numai zi odată mai repede!
 Și vulpea îl întreaptă pe poteca pe unde o tuliseră caprele.
Cum pași moșul mai încolo, se întîni cu un lup.
   -Lupe, lupe, n-ai zărit cumva niște căprițe, să-mi spui pe unde au apucat-o?
  Lupul lăcomi și el la o căpriță. Moșul îi făgădui să-i dea și lui una și astgel se luă pe urmele lor.
  Tot fuga fugulița, merse moșul mai departe, cu limba scoasă de osteneală și bătrînețe. Se pomeni în fața lui cu un urs.
  -Ursule, ursule, n-ai zărit niște capre fugare pe undeva?
   -Le-am zărit, dar nu-ți spun pînă nu-mi dai și mie una.
 Moșul, neavînd ce face, primi tocmeala și ursul îi arătă unde erau caprele. Și, cum le găsi, le mînă înapoi spre colibă. Trecu pe la urs și el îi ceru capra făgăduită.
  -La colibă, zice moșul, că aici nu am vreme.
 Mai încolo dete de lup care ceru și el partea făgăduită.
  -Vino la colibaă, acum mă grăbesc să nu înnoptez în pădure.
 După o bucată de drum ajunse și la vulpe. dar, vicleana, nici una, nici două, înhață o capră de picior.
 Poc! Lovi moșul o dată cu caia peste grumazul vulpii.
  -Așa ne-a fost vorba? întreabă vulpea supărată.
  -Cumetria se cere, nu se ia! zise moșul. Poftește la colibă să-ți iei partea.
 Ajuns la colibă, înțărcui frumos caprele și puse de pază dulăii.
   -Haideți, acum, zise el dihăniilor, să vă luați caprele.
 Cînd ele se băgară în țanc, în loc de capre le întîmpinară dulăii, care se năpustiră asupra lor și le puseră pe fugă.







                      Ariciul și iepurele.

Iepurele îl întîlni pe arici și-i spuse:
  -Toate le ai frumoase, ariciule, numai picioarele ți-s strîmbe și se cam împleticesc.
   Ariciul se supără:
  -Degeaba rîzi, picioarele mele strîmbe sînt mai iuți ale tale cele drepte. Să trec numai o clipă pe acasă și apoi să ne luăm la întrecere!
   Ariciul trecu pe acasă și-i spuse nevestei:
  -Am avut o vorbă neplăcută cu iepurele și vrem să ne luăm la întrecere, casă se vadă care dintre noi aleargă mai repede.
   -Se vede că ți-ai pierdut mințele! îi spuse aricioaica. Cum o să te iei la întrecere cu iepurele? El e iute de picior, iar labele tale sînt strîmbe și parcă tocite.
   -O fi el iute de picior, dar eu sînt mai iute la minte, spuse ariciul. Tu însă să faci ce-ți voi spune. Hai în cîmp.
   Sosiră pe arătură și ariciul îi spuse nevesti-sii:
   -Ascunde-te la capătul ăsta de brazdă, iar iepurele și cu mine vom porni din capătul calălalt: cînd iepurele își va fi luat bine avânt, eu o să mă întorc la locul de plecare, iar cînd va ajunge el la capătul dinspre tine, să ieși de după brazdă și spui: "De cînd te aștept!" N-o să te poată deosebi de mine și va crede că sunt eu.
   Nevasta ariciului se ascunde după brazdă, iar ariciul și o luară la fugă din celălalt capăt. Cînd iepurele își luă bine avânt, ariciul se întoarse la locul de plecare și se ascunde. Iepurele sosi în goană mare la capătul brazdei și, ce să vezi!
   nevasta ariciului care aștepta acolo îi spuse:"De cînd te aștept!"
  Iepurele nu o deosebi pe aricioaică de aripi și se gîndi:"Mare minune! Cum de m-a întrecut?"
  - Dacă-i așa, spuse el, hai să mai alergăm o dată!
    Iepurele o luă la fugă înapoi, ajunse la celălalt capăt și, ce să vezi!-ariciul era deja acolo.
   -Ehei, frate abia ai ajuns, da eu sînt demul aici.
    "Ce minunăție! se gîndi iepurele, doar am fugit strașnic de iute, cum de m-a întrecut?"
   -Hai să mai alergăm o dată, acum nu mă mai întreci!

   -Hai!
  Iepurele fugi de-i scăpărau călcîiele, însă degeaba! Ariciul ședea în fața lui și-l aștepta. A tot fugit așa iepurele dintr-un capăt într-altul, pîă a căzut mort de oboseală. În cele din urmă, iepurele se dădu bătut și spuse că de acum încolo nu va mai întrece cu nimeni.




                     Ciopitorul în piatră.

A fost odată un ciopitor în piatră, care era tare sărac. În fiecare zi, el urca pe muntele din apropierea cocioa bei sale și taia piatră, care era folosită apoi la construirea unor case mărețe.
  Într-o dimineață, a văzut construcția unui palat și a înțeles cît de grea era viața lui."Vai, s-a gîndit el, dacă aș fi stăpînul acestului palat frumos, aș foarte fericit! Aș fi un prinț!" Duhul muntelui i-a auzit dorința și a realizat-o imediat. Ciopitorul s-a simțit nespus de fericit, dar în scurt timp și-a dat seama că pînă și prinții sunt neputențioși în fața Soarelui.
  "Vai! Dacă aș putea fi exact ca Soarele, atunci chiar aș fi cu adevărat fericit!"
Această dorință i-a fost din nou împlinită. Ciopitorul în piatră se simțea în culmea fericirii. Dar într-o zi, un nor a trecut prin fața lui și i-a și i-a întunecat razele strălucetoare.

  "Vai, de-aș putea fi ca acest nor, atunci chiar aș fi fericit!" Și, dintr-o dată, dorința i-a fost indeplinită. s-a plictisit însă destul de repede să fie nor, pentru că vîntul îl mîna de colo-colo ziua întreagă.
  "Vai, de-aș fi ca vîntul, aș trăi fericit!" exclamă el. Duhul muntelui i-a îndeplinit și această dorință. Într-o zi, cînd s-a izbit de munte, nu l-a putut urni pe aceasta din loc, deși a suflat din răsputeri.
  "Vai, dacă aș devini munte, chiar aș fi foarte fericit!" Dorința i-a fost îndeplinită, dar a simțit în curînd ceva care-l deranja foarte tare. S-a uitat în jos și a văzut un ciopitor de piatră care tăia bucăți din el.
  Atunci de-abia a înțeles unde se găsește adevărată fericire. "Vai, a zis el, de-aș putea fi un ciopitor în piatră, aș fi mulțimit pentru tot restul vieții!" și, dintr-o dată, dorința i-a fost îndeplinită. Astfel a fost în sfîrșit fericit.




                          Darul Mamei Natura.
  

Într-ozi, în timp ce Mama Natura își vedea de treburi în grădină, a auzit voci nervoase. Erau doi dintre copii ei: Soarele și Ploaia, care se certau cine este cel mai important pe lume.
"Eu sînt cel mai important! strigă Soarele. Fără mine, nimic n-ar crește!"
  "Nu este adevărat, eu sînt cea mai importantă! strigă Ploaia. Fără mine, nimic nu ar crește!"
  Glasurile li se auzeau din ce în ce mai tare și din ce în ce mai răstite, fiecare fiind sigur că el este cel mai important.
  La un moment dat, Mama Natura s-a săturat să-ivadă certîndus-se și s-a gîndit să le dea o lecție. A trimis Soarele pe o parte a lumii și Ploaia pe cealtă.
  Curînd a fost pace și liniște din nou, iar Mama Natura s-a întors la treaba ei.
  La început Soarele și Ploaia s-au supărat că au fost despărțiți, dar au decis că această este șansa prin care fiecare poate demonstra că este cel mai important.
  Zi după zi, Soarele strălucea pe o fată a globului, în timp ce pe cealtă Ploaia continua să cadă. După o vreme, pa partea Soarelui totul era uscat , iar pe cea a ploii totul era inindat.
  Cînd și-au dat seama de greșala făcută, Soarelui și Ploii li s-a făcut rușine. S-au dus înapoi la Mama Natura și și-au cerut scuze.
  "Știm acum că nici unul nu este mai important decît celălalt", au spus.
"Avem nevoie unul de celălalt, iar lumea are nevoie de noi amîndoi pentru creșterea plantelor și animalelor."
  Mama Natura era fericită că Soarele și Ploaia și-au învățat lecția. Pentru a sărbători s-a gîndit să ofere lumii un dar special.
  De-a lungul cerului a pictat un arc din culori minunate: roșu, portocalui, galben, verde, albastru, indigo și violet.

 "Lumea are nevoie de voi amîndoi, copii mei, Soarele și Ploaia", a spus ea. "De cîte ori veți vizita lumea în acelaș timp, acest arc de cerc va apare pe cer. Cînd lumea va vedea curcubeul, va ști că voi sînteți fericiți să lucrați împreună."






                                            August


         Iepurașul căruia îl plăcea mierea.



Trăia odată în pădure Iepurașul cel Haios, care petrecea toată ziua în căutarea mierii. Bineînțăles că îi plăceau morcovii și spanacul, , dar cel mai mult îi plăcea mierea!
  Cîteodată avea noroc să găsească ușor miere în scorbură vreunui copac bătrîn. Dar, de cele mai multe ori, trebuia să caute diverse metode să pătrundă în vizuină Doamnei Ursoaica, unde putea să putea să mănînce pe săturate miere din borcanul acesteia.
  La un moment dat însă Doamna Ursoaica a observat că borcanul ei cu miere se tot golește. "Cineva îmi mănîncă mierea, dar am să-l prind", și-a spus ea.
  Doamna Ursoaica a întins o capcană. A pus borcanul de miere pe raftul cel mai de sus al dulapului, dar pe marginea lui, astfel încît acesta să cadă cînd va fi atins.
  În ziua următoare, cînd Ursoaica a plecat la vînătoare, Iepurașul cel Haios a pătruns în viziunea ei. A văzut borcanul de miere sus pe raft și s-a urcat să-l ia. Dar cînd l-a atins, borcanul a căzut, Iepurașul cel Haios a căzut și mierea s-a întins toată peste Iepurașul cel Haios!
  "Vai de mine!" Iepurașul cel Haios a încercat și a tot încercat și a tot încercat să se miște, dar mierea era așa de groasă, încît el se lipea de orice atingea.
  Cînd Doamna Ursoaica s-a întors acasă, Iepurașul cel Haios era lipit de podea. "Ei, și acum să vedem ce am prins," și-a zis rîzînd Doamna Ursoaica.
  "Se pare că voi avea ciorbă de iepure în seara asta la masă."
  Doamna Ursoaica a umplut cu apă o oală mare neagră și a pus-o pe cămin. A aprins apoi focul în cămin, sub oală, și a ieșit afară să adune cîteva legume pentru ciorbă.
  Iepurașul cel Haios a încercat să fugă, dar se lipea tot mai rău."Dacă aș putea să scap de aici, niciodată n-aș mai încerca să fur miere!", și-a spus el plîngînd.
  Pe masură ce focul aprins sub oală devenea din ce în ce mai puternic, mierea din jurul Iepurașului cel Haios devenea tot mai subțire. A început să se scurgă pe lîngăurechi, de peste tot, în jos spre lăbuțe.
  Curînd Iepurașul cel Haios a fost în stare să-și miște un picior, apoi pe celălalt. Cu o mișcare din coadă Iepurașul a sărit afară din vizuina Doamnei Ursoaica și a pornit-o repede prin pădure.
  Din acea zi, Iepurașul cel Haios nu mai mîncat niciodată miere. S-a mulțumit cu morcovi, spanac și salată, ca și restul iepurașilor.
                                                                   


                                               Iulie




                    Tupiluș și Trepăduș


Tupiluș și Trepăduș sunt doi cățăluși gemeni, prieteni buni, veseli din fire, pe care te poți bizui oricând. Numele lor spun multe, dar nici pe departe totul.
      Tupiluș e negru, cu pete albe. Trepăduș e alb cu pete negre. Una la una!Tupeluș are-o mărgică pe bot, Trepăduș una la fel de mare, dar neagră. Coada lui Tupiluș e albă, cea a lui Trepăduș e neagră.
     Tupilușl umblă veșnic cu botișurul în pământ, cu urechele mari, pleoștite. Dacă o să zăriți o bară prin iarbă pătulită, să știți că pe aici a trecut Tupiluș cu coada sa lungă și stufoasă. Lui Trepăduș e mai greu să-i dați de urme, deoarece el abia atinge pământul și e iute ca zvârlugă. Ține coada covrig și urechile ciulite, gata să prindă orice zgomot. Aude chiar și fluturașul care zboară, și floarea care-și desface petalele.
      Tupeluș e puțin mai bondoc, mai plinuț, după cum i-i feleșagul și purtările, pe când Trepăduș e ceva mai slab, dar vânjos, gata să țâșnească înainte. Tupiluș e mai blând, Trepăduș mai inimos. Tupiluș nu te mușcă până când nu se descurcă bine cu cine are de-a face. Trepăduș, la fierbențală, poate să-și înfigă colțișorii orișicând. Glasul lui Tupiluș e mai domol, mai îngânat. El închide ochii alene, deși nu elenos, de parcă te-ar îndemna să te apropii fără nici o teamă, dacă ești om bun. Trepăduș latră ascuțit și când te săgetează cu ochii, înțelegi deodată că e maibine să te ții la distanță, dacă ai venit cu vreun gând rău.
     Și unul și altul au ureche muzicală. Lui Trepăduș îi place muzica lină, melodioasă și cum aude ceva de felul ecesta se așează pa prag, își culcă căpușorul pe labele de dinainte, închide ochii și ascultă.
     Trepăduș are altă părere despre muzică. Lui să-i pui melodii ritmice, vesele. Când le aude, sare sus și cutreieră ograda, lătrând de bucurie.
     Într-un cuvânt, doi cățeluși de treabă, ce mai vorbă! Pe cât se asemănă, pe atâta se și deosebesc. Doi nostimi cățăluși care ne fac viața mai frumoasă. Cred că o să vă placă și vouă.

                 De ce nu zboară omul?


Odată pe un lan de floarea soarelui rămase după seceriș o pălărie enormă. Era căzută la pământ, i se vedeau semințele bombate și mari, care parcă îi zâmbeau soareluu. O vrăbiuță observă pălăria:
   - Vai, ce-mi văd ochii! ciripi ea vesel. Iată și dejunul!
   Coborî spre pălăria încărcată cu semințe și prinse a le ciuguli cu poftă. Abia reuși să-și potolească foamea, că spre pălărie se năpustiră dou turturele:
 -Vrem și noi niște semințe, că suntem tare flămânde!
  Vrăbiuța se dădu la o parte fără supărare. Se săturase și începu să ciripească vesel, mulțămind parcă pentru dejunul copios. Era și ea în căutarea hranei. Se repezi la semincioare, alungând turturelele. Acestea îi cedară pălăria și nu se mâhniră deloc, căci aveau deja gușile pline. Coțofana prinse a mânca lacom miezul gras.
  Dintr-un nuc răsună conicănitul unei cioare bătrâne, care certa lanul. Vazu coțofana ciugulind ceva. Își făcu vânt spre ea, speriind-o. Coțofana se retrase fără luptă, bucuroasă că nu mai avea nevoe în ziua aceea să caute de-ale gurii.
  Înghiți și cioara până se sătură, lăsă pălăria jos și zbură spre nucul său. Pălăria însă părea fermecată. Mai mult de jumătate din semințele ei rămaseră neatinse. Mai țineți minte câte ființe se hrăniră deja din rodul său?
   Acum iată că se abătu prin lanul acela un om. Dar ce om! Avea o o burtă mare-mare, cât un uriaș pepene verde. Burta i se prăvălea din cămașă peste centura pantalonilor. Cum zări pălăria, se așeză jos și începu să dezghioace semințele. Mâncă lacom vreo doi pumni și se sătură. Bagă pălăria în traistă, o puse sub cap și se culcă să se odihnească.
  Între timp vrăbiuța reuși să adune tot stolul, lăudându-se:
- Veniți după mine! Zburați mai iute că am descoperit o pălărie enormă încărcată cu semințe!
   Și toate suratele se avântară după ea. Dar pălăria? Ia-o de unde nu-i! Amărâte, vrăbiuțele începură a ciripi zgomotos, stârnind o zarvă mare.
  Omul se trezi. Supărat, luă niște bulgări și aruncă în vrăbii, alungându-le.
Scose apoi din traistă pălăria de loarea soarelui, dezghioacă semințele rămase și le bagă în buzunar. Puse traista goală pe umăr și porni să colinde lanul în lung și în lat. Spera să mai găsească niște pălării ca să umple cu semințe buzunarele, traista, sacii, podul....
   -Suratelor! ciripi vrăbiuța. Care vietate de pe pământ e cea mai lacomă?

    Vîntul aduse pe aripele sale un răspuns ca un oftat: "Omul..o-o-o-mul..."
Vrăbiuța ciripi ca pentru sine:
 -Omul...E lacom și nesățios pentru că... nu are aripi... nu poate zbură...
 Altă voce purtată de vânt o contrazise:
   -Ba aripi nu are pentru că e lacom. Îți închipui ce mărime ar trebui să aibă aripile sale ca el să-și poată ridica în ceruri toate bogățiile adunate?
 -Bine că nu-s om! ciripi vrăbiuța și zbură bucuroasă peste lanul secerat.


                                                         Iunie 

   

                   Povestea vrăbiuței blonde

Într-o zi, după ce zburase multă vreme în căutarea hranei, vrăbiuța Cip-Cirip se așeză pe o crenguță de cais să se mai odihnească. În jurul ei mugurii parcă se luau la întrecere: erau mari, gata se dea în floare. Unul, chiar alături de Cip-Cirip, auzindu-i ciripitul, se trezi din somnul iernii, își iți capul de sub plapumă și zise uimit:
       -Ce cald și bine e! Dar vai! Frații mei muguri vor să mă întreacă!...
         Mugurel aruncă plapuma și ridică ochii spre cerul albastru. Pământul se elibera din ultimele zdrențe de zăpadă. Omătul se prefăcea în aburi ce se ridicau în sus. Au ajuns și până la Mugurel. El respiră adânc. Mirosul îmbătător al primăverii îi învălui inima. Se simți fericit. Își desfăcu puțin petalele și se uită printre ele la Soare.
       -Bună ziua, Soare! Îl salută cu respect Mugurel.
       Soarele îi zâmbi vesel. Pe fundalul albastru al cerului apăru prima floare de cais.
       Deodată dinspre orizont se iviră nori mari și grei. Ei se zbuciumau, se rostogoleau pe cer. Soarele dispăru. Zările se întunecară. Fulgi mari de nea cădeau pe pământ.
     Mugurel prinse a tremura. Vru să-și închidă petalele, dar nu le putea mișca de frig.
     Soare! Unde ești, Soare? Alungă acești nori fioroși, că tare mi-i frig!
    Îl auzi numai vrăbiuța Cip-Cirip. I se făcu milă de el. Știa cruzimea iernii. De multe ori îi înghețau lăbuțele de ger. Mugurel văzu o umbră întunecoasă. Crezând că cel mai mare nor și-a aruncat toată zăpada asupra lui, închise ochii de spaimă. Dar simți o căldură plăcută și auzi ciripitul cunoscut al vrăbiuței:
      -Nu te teme, Mugurel. Eu am să te apăr de frig!
    Peste un timp din nou apăru pe cer Soarele. Aruncând-și privirea în jos, văzu cum Cip-Cirip stă cu o aripă întinsă peste Mugurel. Vrăbiuța era sleită de puteri, părea ca din clipă în clipă vă cădea de pe ramură. Atunci Soarele își adună razele și le șopti ceva. Razele coborâră spre vrăbiuță, o încălziră cu lumina lor. Și ea se simți din nou puternică. Penele vrăbiuței căpătară o culoare aurie.

    ....Dacă ai să vezi vreodată o vrabie blondă, să știi că-i Cip-Cirip, cea care nu s-a speriat de ger, nu s-a ascuns sub streșină, dar i-a venit în ajutor lui Mugurel. Eu am avut fericirea s-o descopăr într-o zi de iarnă printre vrăbiuțele cenușii, ciugulind lângă casa mea niște semințe de floarea-soarelui...









                         Cei doi frați și nevoia

Erau odată doi frați. Unul bogat de nu-și ținea seama averilor, iar celălalt sărac lipit pămîntului și cu o casă de copii. Săracul s-a prins să argățească la frate-său un an de zile. Drept răsplată, a primit o fișie de pămînt și a semănat-o cu grîu. Cînd se pîrguise grîul, săracul s-a dus cu femeia să-l secere. Spre seară, s-a ridicat o furtună cu nori și săracul a trimis femeia acasă, iar el a rămas să strîngă snopii, să nu-i iee apă. Săracul s-a dus drept la dînsul.
    -Cine ești tu?
Acela i-a răspuns:
  -Eu sunt norocul lui frate-tău.
  -Și ce faci aici?
  -Strîng spicele cele mari de la tine și le duc pe lanul fratelui tău, iar cele mici de la dînsul le duc la tine.
      Săracul îl apucă de piept.
  -De ce faci una ca aceasta? El și așa e bogat! În loc să-mi ajuți mie să ies din nevoie, tu îmi ei și ce mai am.
    Și prinde a-l bate. Acela, văzînd nevoia, strigă:
  -Du-te și-ți pune și tu norocul la lucru, că doar și tu ai noroc.
   - Unde-i, că nu l-am văzut niciodată?
   -La crîșmă, bea și se tăvălește pe jos.
   Și-i spune și crîșma unde să-l caute.
   S-a dus săracul la crîșmă și a văzut pe unul la o masă cum bea pahar după pahar. El l-a scos afară și l-a luat la certat.
  - Aici îți pierzi zilele în trîndăvie și beție, iar eu mă usuc muncind, am ajuns ca o scoabă și nu mă pot vedea scăpat de nevoie.
Norocul fratelui se căznește zi și noapte, iar tu nici nu dai pe acasă.
  Și-l izbește și-l scutură.
  -Spune, de ce nu vii și tu să muncești?
Văzînd că se îndîrjește să-l sugrume,norocul a răspuns:
  - Nu pot veni din pricina nevoii. Ea e stăpînă în casă la tine și pe mine mă alungă.
  -Ce să fac să scap de ea?
  -Încarcă tot ce ai și du-te în alt sat la lucru.
A venit săracul acasă, a încărcat în car ce a mai avut, a luat copiii și s-a dus în alt sat.
  Cînd ieșea din sat, s-a luat o fată din urma lui, juca și cînta s-o iee în car. Săracul a înțeles că-i nevoia. A mers pînă la pădure, a prins-o și a legat-o cu un lanț de trunchiul unui copac gros.
  Săracul s-a pripășit în satul vecin și după cîțiva ani se făcuse mai bogat decît fratele-său.
  Într-o bună zi, vine la fratele-său în ospeție și acesta l-a întebat ce a făcut de a agonisit atîta avere. El i-a spus că a prins nevoia și a legat-o în pădure.
  După ce au plecat musafirii, femeia îi spune bărbatului:
  -Du-te, bărbate, și dă drumu nevoii să-l sărăcească pe fratetău.
Cît era sărac, ne argățea.
 Fratele cel bogat a încălecat pe cal, s-a dus în pădure și a găsit nevoia legată. Era cu un pic de suflet, uscată de vînt, arsă de soare. El i-a dat drumu și nevoia, cînd s-a văzut slobodă, s-aapucat de gîtul lui.
  -Eu ți-am dat drumul să te duci la fratele-meu.
Nevoia a răspuns:
  -Nu mă duc la fratele-tău, că el mă ucide, mă mîntuie de zile. Tu mi-ai dat drumul și eu cu tine o să merg.
 Fratele cel bogat a încălecat pe cal și s-a pornit acasă. Nevoia a luat-o de-a dreptul și a ajuns înaintea lui. Cînd a intrat în ogradă, a găsit vite, porci, păsări pierite. Din ziua ceea, a prins a sărăci și a rămas pînă la urmă de tăia într-un bordei ca vai de lume.
    



                             Bunicul Cireș
                                                

 Bunicul Cireș era din viță de neam tare ca lemnul. Neamul lui era numeros, căci prin părțile noastre pretutindeni creșteau cireși.
  Îl țin minte de pe cînd mama scotea leagănul meu afară, îl atîrnă de brațele bunicului și mă lăsa să mă legene acolo cît mi-o placea. Astfel, zile la rînd nu-mi rupeam ochii de la el.

  Bunicul Cireș era un pom voinic. Avea tulpina groasă și strălucitoare ce se desfăcea în multe brațe, iar ele la rîndul lor aveau ramuri ce acopereau toată ograda noastră și treceau dincolo la vecini.
  Nu mai spun cît de puternic era! Putea să țină în brațele lui toți copiii satului.
  Primăvara înflorea primul, iar după vreo două-trei duminici tot primul ne ospăta cu cireșe coapte.
  Ei, dar atunci cînd cireșele se coceau, eu eram cel mai răsățat și onorat de către prietenii mei, pentru că numai eu aveam norocul de unul ca bunicul Cireș. De aceea băieții din mahalaua noastră dis-de-dimineața, cum se deșteptau, veneau și mă chemau la joacă.
  Știam eu de ce mă îmbie ei atât de devreme și, cum bunicul era bun și darnic, lăsam jocul baltă și urcam cu toții în cireș. Ne așezam pe brațele lui vânjoase și mîncam cireșe cît încăpea în noi, iar mama ne punea să strîngem codițele, că sînt bune pentru ceai.
  Ei, dar cît de repede veneau cireșele, tot atît de repede și se duceau. Atunci bunicul Cireș nu mai avea atîta bătaie de cap cu noi, ci ținea umbra și legăna păsărelele pe ramurile sale.



                           Cei trei fluturași

Au fost odată, trei fluturași: unul alb, altul roșu și altul galben. Într-o zi, când soarele strălucea mai frumos, ei se jucau, alergând din floare în floare.
  Tocmai când jocul lor era mai neastâmpărat, un nor mic se așeză în fața soarelui. Ca din senin, începu să plouă repede, tot mai repede.Ploaia ropotea nebună și, și cu picăturile ei mari, lovea fragedele lor aripioare.

  Văzând primejdia în care se aflau, fluturașii au zburat la o lalea și într-un glas au rugat-o:
  -Drăguță lălea, lasă-ne să ne ascundem sub frunzele tale. Ploaia cade mereu și ne e frig!
  Lăleaua le răspunse:
  -Cel roșu și cel galben pot să se ascundă sub frunzele mele, dar cel alb să-se caute adăpost în altă parte!
  Auzind acestea, fluturașul roșu și cel galben răspunseră:
  -Dacă ni-l lași și pe frățiorul nostru să se ascundă, nici noi nu ne vom ascunde la tine!
  Apoi, toți trei, tremurând de frig, au zburat la crin și i-au zis:
  -Drăguțule crin, lasă-ne să ne ascundem sub tine. Ploaia cade mereu și nouă ne e frig.
  Crinul le răspunse:
  -Pe fluturașul cel alb îl las să se ascundă, pentru că e alb ca floarea mea, dar cel roșu și cel galben să-și caute adăpost în altă parte.
  Auzind acestea, fluturașul cel alb îi zise:
  -Nu, dragă crinule! Dacă nu dai voie și frățiorilor mei să se ascundă, apoi nici eu nu rămân aici. Iți mulțumesc de bunătate!... Vom căuta adăpost în altă parte, sau vom muri împreună!
  Și, triști, toți trei au zburat mai departe.
  Soarele auzise toate acestea. Văzând cât de mare este iubirea celor trei fluturași, împrăștie norii și ploaia încetă. Razele lui străluceau acum mai frumos.
  Cei trei fluturași se opriră pe tulpina unei lăcrămioare, se încălziră și își uscară aripioarele. Grădină părea acum mai veselă, iar ei erau mai fericiți, fiindcă nu uitaseră, nici o clipă, sfânta poruncă a lui Dumnezeu:
  - Iubește cu adevărat pe fratele tău!




          Cine nu muncește, nu mănâncă
                                                                                                                             
A fost odată un rege care avea o fiică foarte frumoasă, dar de leneșe, că toată ziulica nu lucra nimic. De altfel, nici nu știa să lucreze, ci stătea tot timpul în fața oglinzii. Când îi vine timpul de măritiș, tatăl său dă sfoară-n țara că vrea să-și mărite fata. Iar cine o va lua, treuie s-o învețe, timp de trei ani, să facă vreo treabă. Trece destulă vreme, dar pe fiica regelui n-o cere nimeni. Atunci regele trimite pețitori în toate părțile lumii, ca să caute un soț pentru fata lui.
  Aceștia se răspândesc care-ncotro; iar unii, tot mergând așa, văd din drum pe un flăcău, arându-și singur ogorul cu opt boi. Acești curteni îl vestesc că trebue să se înfățișeze numaidecât înaintea regelui împreună cu dânșii. Flăcăul se sperie. Dar ce-i de făcut, dacă trebuie!
  Când ajunge la palat, regele îi spune ce și cum...
Tânărul îl făgăduiește că, în timp de trei ani, va învăța pe fată să lucreze. După petrecerea de o săptămână întreagă, flăcăul o ia pe fiica regelui și pornește cu dânsa spre casă; iar regele îi petrece până departe și, la despărțire, el le spune că nu vor vedea vreme de trei ani.
  Când ajunge flăcăul acasă, maica-sa îi aleargă înainte și se minulează de frumusețea fetei. A doua zi, bărbatul ia din nou plugul și boii; iar maică-si îi dă în grijă să n-o silească pe fată a lucra. Seara flăcăul se întoarce de la câmp. Maica-să pune numaidecât mâncarea pe masă pentru cină. Atunci fiul o întreabă pe maică-sa:
 -Mamă, cine a lucrat azi?
 -Eu și cu tine, răspunde mama.
 -Ei, cine a lucrat, acela rtebuie să și mănânce, spune flăcăul.
  Fiica regelui nu se simte la îndemână, se îmbufnează și se duce la culcare. A doua zi seara-același lucru...Atreia zi însă, fata spune soacrei:
 -Mama, dă-mi să lucrez și eu ceva, ca să nu stau degeaba.
 Soacra o pune să despice lemne. Seara, când se așează cu toții la cină, flăcăul o întreabă din nou pe maica-sa:
 -Mama, cine a lucrat azi?
 -Trustei: eu, tu și fata regelui, răspunde mama.
 -Ei, cine a muncit, zice flăcăul, acela trebuie să și mănânce.
 Trustei se pun la masă și cinează. Așa, puțin câte puțin, fiica regului învață toate treburile gospodărești; iară după trei ani, când vine taică-său în ospeție și vede pe fiica lui lucrând de zor, umăr la umăr cu soacra, se bucură și spunei fetei:
 -Ian te uită, văd că știi și tu să lucreai câte ceva!
 -Știu, zău știu, zice ea, că la noi așa-i rănduiala: cine nu muncește, nu mănâncă! Știi ceva, tată, dacă ai de gând să prânzești la noi, treci colea în curte și sparge niște lemne.
 Regele adusese multe daruri cu sine. Le dă fiicei sale și ginerelui; apoi îi ia pe tustrei la palat. După aceea îl socotește pe tustrei la palat. După aceea îl socotește pe flăcău acela ca pe feciorul lui adevătat și, fiind încă în viață, îi promite domnia.



                                                                                                                                      Mai 


                   Veverița și ciocănitoarea

A fost o dată o veveriță, care a descoperit că-i plăceau tare mult alunele. Și ce credeți că i-a venit în gînd? Să strângă alune, astfel încât să aibă provizii pentru toată iarna.
Așa și-a umput veverița scorbura de alune și era bucuroasă nevoie mare de norocul ei.

Într-o dimineață, s-a zgâriat la o lăbuță cu o coarjă de alună.
-Mare mirare! Cum a ajuns această coarjă aici, când eu nici n-am început încă proviziile?
Doar n-am spart nici o alună! Nu cumva cineva s-a atins de alunele mele?
Vereficându-și cămara, veverița descoperi că un sfert din alune strânse pentru iarnă erau deja mâncate. Era foarte supărată veverița noastră de ceea ce pățise și a hotărît să prindă hoțul. De aceea s-a pus la pândă, ghemuindu-se în fundul scorburii și a așteptat să apară făptașul. Nu a trebuit să aștepte prea mult, căci ciocănitoarea venea în fiecare zi în casa veveriței pentru a-si lua prânzul. Foarte înfuriată, veverița a început s-o jumulească de pene pe cioconitoare, ca s-o învețe minte ca altă dată să nu mai fure din avutul altuia. Biata cioconitoare s-a zbătut ca să scape de mânia veveriței și astfel, când și-a luat zborul din scorbură, a văzut speriată că nu mai are coadă lungă. Aceasta rămăsese în lăbuțele veveriței, ca "amintire".
 După ce s-a văzut în siguranța, dar fără coadă, cioconitoarea s-a întors la veveriță ca s-o roage s-o erte. Acum n-a mai dat buzna în scorbură, ci a bătut smerită cu ciocul: cioc! cioc! cioc!. Dar veverița, mâhnită de întîmplare, a deschis să-și mute culcușul, ca să nu mai aibă de a face cu așa vecini.
 Așa a ajuns biată pasăre să ciocăne în scoarța fiecărui copac, sperînd că va da de veveriță.


           De ce se spală pisoiul după
                                              mâncare


Odată, o vrabie a poposit în ograda unui țaran și s-a apucat să ciugulească grăunțele înșirate pe jos.
  Sare vrabia prin iarbă și adună grăunte cu grăunte, iar pisoiu cel leneș stă după colțul casei și o pândește.
 A pândit el cât a pândit și când și-a făcut o dată vânt a înhățat-o de-o aripă. 
                                         -Nici n-am visat asemene gustărică, miorlăi pisoiul.
- Vai, domnule pisoi, chiar ai de gând să mă mănânci? ciripi vrăbiuța     deznădăjduită.
- Dar de ce-ai crezut, c-am să te țin la icoană? fârnâi pisoil și clipi din ochi de plăcere.
-N-ai niciun pic de rușine! Îl luă vrăbiuța la trei parele. De ce ai uitat să te speli azi-dimineață? Nu știi că și stăpânul, și stăpâna, toatăsuflarea de pe pământ în fiecare dimineața mai întâi se spală și abia după aceea iau dejunul?
 -Ai dreptate, miorlăi puțin intimidat pisoiul și ridică lăbuța să-și spele botoșorul.
 Fără a mai sta pe gânduri, vrăbiuța își făcu vânt, fâlfâi din aripi și scapă din ghearele lui.
 Rău s-a mai înfuriat pisoiul!
  -De azi înainte nimeni nu mă va mai păcăli! Facă oamenii cum îi aduce mintea și capul! Eu dimineața, mai întâi și-întâi voi lua dejunul și-abia după aceea o să mă spăl.
 De atunci, tot neamul pisicesc se spală după mâncare și nu înainte, cum fac toți copiii ascultători.
                                                                                                              Ce a pățit copilul
                                mincinos
      

Nicu păștea odată oile într-un crâng, de sălcii. Și ce i-a venit în minte băietanului?
Să-i amăgească oleacă pe săteni și să strige ca apucatu:
 -Săriți, oameni buni! Săriți,că lupul mănâncă oile!
Când au auzit una asta, oamenii și-au lăsat treburile, au luat topoarele și fuga în crâng, să-l scape pe Nicu de lupi. Când colo, pe pajiște nu era nici urma de lup.
 - Ne-ai păcălit, băiete! zâmbi cu năduf taică-său, gata să-l urechească pe mincinos.
 Ei, și toamna, într-o zi cețoasă, a venit de de-adevăratelea lupul la turma lui Nicu mincinosul.
Băietanul porni iarăși să țipe în draci.
 -Văleu, săriți, oameni buni! A venit lupul!
Acum, nici un om n-a mai alergat să-l scape pe Nicu de lup.
 Lupul a înșfăcat o oaie și-a dus-o în pădure. Iar Nică mincinosul s-a ales cu o chelfăneală de la tatăl său, deoarece a prăpădit oaia din turma satului și trebuia s-o plătească stăpânului.
  Învățătura e limpede: Uneori, minciunile costă cam mult.                 
                                                                                                                                                                              
                        Ariciul și vulpea

Un vânător împușcă odată un iepure, care muri departe, într-un hătiș de tufe. Vânătorul nu-l mai găsi, deoarece pădurea era deasă.
 Ariciul, sfredeluș, cum l-a făcut Dumnezeu, a dat peste iepure mort. Flămînd fiind țeposul, s-a tot învârtit pe lângă prada, dar cu botișorul său mic nu putea să rupă prada, din carnea urechiatului. Îl cuprinse ciuda. Deodată, o văzu pe cumătra vulpe:
 - Bine te-am găsit, cumătră! Am dat de-un iepure împușcat de vânător. Îl împărțim creștinește în două, dacă mă ajuți să-l fătâmițăm, cu colții matale, cumătra vulpe.
- Vulpea ciuli urechele și-și lingea buzele de placere:
-Vai de mine, cumătre ariciule! Dumnezeu mi te-a scos în cale, că n-am mâncat de trei zile.
Hai, du-mă la iepurașul împușcat și jur că-l vom împărți frătește, fiecare câte jumătate din carne.
  O luară tipa-tipa, ariciul înainte și vulpea șireată după dânsul. Ajungând în desiș, ariciul zise:
 Uite, acolo-i iepurele. Nu uita că mi-ai făgăduit să-l împărțim frătește....
 Dar vulpea, cum văzu bunătate de pradă, se repezi la hoit și înghițea hălcile pe nemestecate.
Uitase de împărțeala dreaptă.
-Dă-mi și mie! se rugă ariciul.
- Ție, cumătre?mesteca singură vulpea, arătându-și colți dușmănoși. Pai, mi-e foame! Iepurașul nu-mi ajunge nici mie. Nu-ți dau nimic!
- Așa ne fu vorba, cumătră vulpe? se supără ariciul. Așa împărțeală frătească ai făcut? Totul ție și nimic mie?
- Eu am făcut dreptatea burții, haha! râse vulpea, înghițind uiltima bucățică din iepure. 
Ariciul nu se lasă, zicând:
- Eu cunosc și o dreptate a dreptății, dragă vulpe. Uite acolo, sub copac, se află ea. Dacă ești cinstită, hai într-acolo și pune laba pe sfântă dreptate. Apoi jură, că să te cred c-ai făcut bine
-Bine! se învoi vulpea sătulă, rânjind de prostia ariciului. Merg și jur!
- Uite! spuse aricuil. Apasă cu laba acolo și jură pe pielea ta de vulpe, că a fost dreptate!
 Vulpii îi ardea de joacă, doar era cu burta plină. Așa că apasă cu laba în acel loc. Când colo, se auzi clap! și vulpea se simți apucată de labă. Ce era? Iaca, o capcană vânătorească din fier!
 Acum hohotea de râs ariciul, care ochise de dimineță locul unde un vânător își ascunsese capcana în iarbă.
 Sărmana vulpe, prinsă cu laba în cursă, se zvârcolea și chelălăia de durere.
- Scapă-mă, cumătre ariciule, din mâna dreptății!
 Dar ariciul se prefăcea că nu aude, nu vede. 
 L a urmă zise cu răutate:
 -Așa cere dreptatea, cumătră vulpe! Acum căiește-te de faptele tale urâte, pe care le-ai săvărșit pe lume. Uite, vine duhovnicul, ca să te spovedească! Haha!
 Bucuros de răzbunare, ariciul o luă la sănătoasa. Sosea vânătorul, care găsea o vulpe roșcată și frumoasă, prinsă în capcană. 

                                                                                                                                      Aprilie

                        Cizmele roșii

Tare-aș vrea o pereche de cizme ia așa ca ale tale, îi zise lupul vulpii.
Ți le cos eu, prietene.
 - Și cît vrei pentru lucru?
 - M-aș mulțumi cu un bou, două oi și cîțva mei.
 - E scu-u-ump, cumătra.
 - Scump, dar și face. Ș-apoi din pielea acestor dobitoace îți voi coase cizme moi și frumoase, cum n-a văzut pădurea toată.
 A cumpănit țupul cît a cumpănit, s-a gîndit și s-a învoit. I-a adus vulpii cele cerute.
 - Duminică cizmele vor fi gata. îl asigură vulpea.
 După o săptămînă lupul veni să-și ia cizmele, dar vulpea nici nu ieși din vizuină. A înțeles lupul că vulpea ț-a tras pe sfoară. A pîndit-o el și într-o zi a prins-o și ascărmănat-o pînă i-a smuls coada.
 - Am să te cunosc după coadă și am săte chelfănesc de cîte ori te voi întîlni.
 Vulpea și-a adunat prietenele și le-a zis:
 - Amfost peste hotare și am învățat un dans modern.
 - Învață-ne și pe noi dansul, o rugară vulpile nerăbdătoare.
 - Cu plăcere. Pentru aceasta terbuie să vă legați coada de coadă.
 Cînd acestea își legară cozile una de alta, vulpea strgă cît o ținu gura:
 -Săvați-vă, vin vînătorii!
 Vulpile s-au salvat, dar au rămas fără cozi.
 Într-o zi lupul o întîlni pe vulpe și-i zise:
 -Aha, tu ești cea cu cizmele, te cunosc după coadă.
 Am să te chelfăesc să-pi fie de învățătură.
 - Ce vorbești, lupule, abia m-am întors de peste hotare. Acolo cozile lungi nu mai sunt la modă.
 Ea își strigă prietenele. Văzîndu-le fără cozi, lupul nu mai avu ce spune.





                                                    Martie 

                       Legenda florilor

Demult, tare demult, pe cînd grîul era cît oul, trăia un împărat care avea o fată atît de frumoasă, că nu avea asemănare pe lume. Părinții au hotărîts-o numească Ileana-Cosînzeana.
  Fetița creștea văzînd cu ochi. Într-o zi, jucîndu-se prin grădină, Ilenuța observă că totul în jur este de culoare verde. Doar rochița ei avea mai multe culori.
 -De ce oare? Cine poate să-mi dea răspuns la întrebare?
 Văzînd în apropiere un iepuraș, ea îl înteabă:
 -Spune-mi, iepurașule, de ce totul în jur este de o singură culoare, verde?
 - Păi....nu pricepi? Varza este verde și-mi place. Tot verdele se ia de la varză. Eu de alte culori nu am nevoe.
 Fetița a rămas nemulțumită de răspuns și l-a întrebat pe pisoieș:
 - Spune-mi, motănică, de ce totul în jur este verde?
 - Da ce, tu nu cumva ai vrea că totul să fie de culoare sură, ca cea a șoriceilor? Cum i-aș putea deosebi?
 Nici acest răspuns nu i-a plăcut Ilenuței. Ea l-a întrebat și pe cățăluș:
- Cățălușule, de ce totul în jur este verde? Tu doar preferi și alte culori?
 - Pe mine culorile nu mă interesează. Ar fi bine dacăpeste tot  arcrește oase, multe oase.
 S-a întristat Ilenuța și așezîndu-se pe iarbă, a început să plîngă. Lăcrimioarele ei se rostogoleau pe obrajori, apoi cădeau pe iarbă, a inceput să plîngă. Lăcrimioarele ei se rostogoleau pe obrajori, apoi cădeau pe iarbă și... minune! Lăcrimile se prefăceau în difirite flori: gălbioare, violete, albăstrele, apoi roșii, albe....De bucurie, fetița alerga n jurul lor, le săruta, le mîngîia și striga de răsuna împărăția:
 -Veniți mai repede, veniți mai repede. Lacrimile mele au colorat iarba! Au colorat iarba!
 S-a ridicat în picioare toată împărăția. Toți ațergau să vadă minunea.
 Ilenuța stătea în mijlocul poeniței, iar în jurul ei se legănau o mulțime de floricee una mai frumoasă decît alta.Nimeni nu mai văzuse pînă atunci asemenea frumusețe. Și a hotărît împăratul să înmulțească florile și să le dăruiască împărațior din întreagă lume.
 Florile bucurau privirile și luminau sufletele oamenilor.



                                                      Februarie

                        Răsplata leneșului

Trăia odată, într-o țară, un om căruia i se dusesc vestea de leneș.Toți din jurul lui roboteau care cum se pricepea, numai el aștepta să-i pice norocul din cer. Într-o zi, veni la el un prieten, care fusese plecat în lume, străbătînd multe mări și călătorind prin multe țări și tot povestindu-i cîte văzuse și întîlnise în călătoriile sale, aduse vorba și despre o țară, nde întîlnise oamenii care aveau numai ochi. Acolo, gîndi leneșul, o să mă arăt la iarmaroc, ca o ciudățenie și voi cîștiga ușor bani, pentru că cine n-ar plăti să vadă un om cu doi ochi î frunte?
 Dar socoteala de acasă u se potrivește cu cea din tîrg.
 Primul locuitor din țară respectivă, de cum îl văzu pe omul cu doi ochi, fu străfulgerat de un gînd. Chemă iute pe un prieten și-i spuse
 - Ia te uită ce ciudțenie! Să știi că dacă-l legăm și-l ducem duminică la circul din piață, luăm bani buni pe el. Fiecare va da oricît, să vadă un om cu doi ochi!
Zis și făcut. L-au înhățaț, l-au legat fedeleș și l-au arătat în piață tuturor curioșilor. Erau mulți care plăteau bani să vadă asemenea fenomen. Leneșul înghițea in sec cei pe care el trăsese  nădejde să-i prostească, se îmbogățeau de pe urma lui. Socoteala lui de-acasă dăduse greș, nepotrivindu-se cu cea din piața circului. Aceasta era adevărată răsplată a leneviei lui.


                            Răzbunarea

Tigrul se îmbolnăvise. Toate animalile s-au grăbit să-l vadă. Nu venise doar vulpea.
    - Ce s-a întîmplat cu ea întreabă tigru.
    - N-o interesează sănătatea ta, răspunse lupul, hotărînd în sinea să-i joace festa vulpii, care se credea mai deșteaptă ca dînsul.
    - Să mi-o prindeți și s-o aduceți în fața mea! porunci tigrul înfuria.
     Vulpea, auzind cele întîmplate, veni la tigru într-un suflet.
    - Ah, răutate strigă tigrul, pe unde ți-ai pierdut timpul
   - Am umblat ăn căutarea unui leac pentru boala ta, maestate!
   - Și l-ai găsit deveni curios tigrul, uitînd de supărare.
   - Lecul tău se află în călcîiul lupuui, spuse vulpea cu smerenie.
   - Prindeți imediat lupul și aduceți-l în fața mea! urlă tigrul.
    Peste cîteva zile vulpea îl întîlni pe lup și-i zice
   - Cine sapă groapă altuia, singur cade în ea.
   Astfel șireata vulpe se răzbună pe lup.



                                                         Ianuarie

                    Regina fulgilor de nea

Afara vîntul spulbera si invirtejea fulgii de nea.
- Roiesc albinile cele albe! spuse bunicuța.
- Au si ele o regina intreabă baiatul? Știa ca albinele adevărate au o regină a lor.
- Au, raspunse bunicuța. Unde-i roiul mai des acolo zboara și ea și e cel mai mare dintre fulgi. Dar niciodată nu ramine multă vreme pe pamînt, căci i se face dor de norul cel negru care-o poartă și se intoarce la el. Apoi vine iar si iar plutid prin văzduh si uitîndu-se prin geamuri dupa ce le acoperă cu flori de gheață.
- Am vazut am văzut florile acestea ale ei! strigară copiii.
- Da Regina fulgilor de nea nu poate da năvală la noi in casa? intreaba cu teama in glas fetita.
- Las-sa incerce! spus Carl. Am s-o pun pe plta fierbinte si sa vezi cum se topeste! Nu te teme Greta.
Intr-o seara Carl s-a uitat prin micul cerculet de pe geamul inghetat. Afara fulguia si iata ca unul dintre fulgi mai mare decit toti a inceput sa creasca pina s-a preacut intr-o femeie infasurata intr-un val foarte subtire tesut di mii de stelute de zapada. Era nespus de frumoasa dar era din gheata.

          
                      Povetea cerbului alb   


În vremurile de demult, printre locuitorii unui trib de indieni, se ivise o boală nemiloasă, care secerase multe vieţi. Zile în şir, în colibele oamenilor se auzeau vaiete şi plînsete îndurerate la căpătîiul celor morţi. Multe sute de indieni, bătrîni şi tineri, îşi găsiră liniştea în somnul cel din urmă. 
 Înspăimîntaţi de urgia bolii, locuitorii tribului cerură sfat unui înţelept. 
Acesta se gîndi o zi şi o noapte, apoi le spuse: 
-Trebuie să părăsim satul şi să ne mutăm pe virful Muntelui cel Mare, mai aproape de Marele Cerb. El ne va auzi rugăciunile şi ne va ajuta. 
Oamenii îşi strînseră colibele şi porniră către vîrful muntelui. După zile şi nopţi grele de urcuş tribul ajunse pe culmile muntelui. Indienii îşi aşezară colibele pe platourile muntelui. Însă molima morţii venea în urma lor. Chiar după popasul pe Muntele cel Mare, moartea nimicise pe mulţi indieni şi o cuprinse şi pe Teola, fiica căpeteniei tribului. Indienii o iubeau pe Teola, fată zveltă, deşteaptă, bună la suflet şi frumoasă şi o plingeau cînd urgia morţii puse stăpînire pe trupşoru-i plăpînd. 
Într-o noapte întunecoasă toţi credeau că Teola va muri.
Bărbaţii şedeau în jurul focului din coliba ei, cu capete tec şi cu mîinile strînse în faţa pieptului. Femeile o jeleau pe Teola, cîntau cîntecele morţii, făcînd horă în jurul patului muribundei
Deodată din ceaţa pădurii ieşi un cerb alb ca zăpada. El străbătu poiana şi se apropie de oamenii care stăteau în faţa colibei Teolei. Indienii se uitau uimiţi cum cerbul înconjură coliba de trei ori. De fiecare dată el îşi arunca privirea spre fată. La al treilea înconjor, cerbul intră în coliba Teolei. Ea îl mîngîie cu mîna-i galbenă ca ceară. Cerbul cu ochii negri şi umezi, îi atinse mîna tremurîndă si rece, cu buzele sale calde. Apoi ieşi din colibă şi dispăru în ceaţă. 
 Cum plecă cerbul, Teola se ridică din pat şi se îndreptă către poporul său care o întîlni cu strigăte de admiraţie. 
-Sînt sănătoasă! Sînt sănătoasă! rosti ea fericită. Marele Cerb Alb ne-a izbăvit de boală prin sărutul său cald. 

De atunci indienii nu vînează niciodată cerbul alb. El este protejat, respectat şi iubit de popor.

DECEMBRIE

Zăpada și gerul

În grădină sunt cel puțin 15 centimetri de zăpadă!Mulțumită aerului pe care îl prinde sub ea, zăpada este un foarte bun izolator. Eschimoșii o folosesc ca să se apere de frig și construiesc astfel igl-uri. Dar multe animale traiesc și ele la adăpostul zăpezii. În pămînt, sub zăpadă, multe insecte hibernează. Ele nu ar putea trăi pe acest ger, dacă nu ar fi zăpada groasă de deasupralor

Iazul a înghețat, putem merge la patinaj! Gheața este apă întărită de frig. Îndată ce se fac zero grade, apa se transformă în gheață. Gheața este dușmanul cel mai mare al naturii. Îndată ce simt frigul, rațele încep să se joace prin apă, sperînd că vor împiedica gheața să acopere eleșteul. Dar efortule lor sunt zadarnice. Atunci cînd apa se acoperă cu o gheață groasă, ele sunt obligate să se mute la rîu, care îngheață mai greu.

Jocuri de iarnă

A nins toată noaptea.

Dimineața, copiii s-au dus la școală cam fără tragere de inimă. Veți avea timp să vă jucați după școală, le-a spus învățătorul. Dacă sunteți cuminți, nu vă voi da teme. După ore, elevii s-au grăbit să iasă afară și au început să construiască un uriaș om de zăpadă.

Didier  vrea să se dea cu sania.

-      Dar să nu te dai singur! Îi spusese mama lui.

Dar băiețelul s-a lansat pe pîrtie. Viteza lui crește .

-      Cum se oprește? Strigă el speriat, trăgînd degeaba de sfoară.

-      Atenție! îl avertizează Roger.

Copiii fug la țanc. Cum se va tremina povestea?

Didier și săniuța lui au intrat în frumosul om de zăpadă, care se sparge!

-      Neîndemnaticule! Strigă Bertrand.

-      Trebuie să luăm totul de la început!se plînge și Vitginie, clătinînd din cap.

-      Mama ți-a spus să nu iei sania!  Îl ceartă și Patrice.

-      Nu mai spuneși nimic! Intervine Maurice, care e mai mare. Accidentul acesta îi va servi drept lecție, credeți-mă.

Copiii se pun din nou pe treabă și, de data asta, la construcția omului de zăpadă participă și Didier.

Iepurile de cîmp, iepurile de pădure și mistrețul.

Jean, iepurile de cîmp, și Jeannot, iepurile de pădure, nu au ce ronțăi pe o vreme ca asta. Cerul și pămîntul s-au schimbat, nu mai ai nici lucernă moale, nici macăr fîn ! Brrr! Și e și atăt de frig!

Pentru a lupta puțin cu frigul, ei își lipesc urechile lungi de spate. Dar cel mai bun mijloc de a te încălzi este fuga. Jean este campionul cîmpurilor: viteza lui atinge 60 de kilometri pe oră! El locuiește într-o vizuină, o simplă gaură în pămînt, sub rădăcinile tufișurilor. Jeannot, iepurile de pădure, este mai mic  și aleargă mai puțin repede. El locuiește într-o vizuină cu multe galerii, în care trăiește cu iepuroaca lui și cu puii lor.

Grr! Grr! Cîta zarvă! O familie de mistreți ară pămîntul! Dacă nu mai are ce roade cu colții lui, mistrețul nu se descurajează pentru atîta lucru. Însoțiți de scroafă și de porculeți, el parcurge mulți kilometri în căutare de rădăcini, de vermi și de insecte.

Atenție! Să nu-l deranjați, ar putea deveni foarte rău. Masculul are doi colți lungi, pentru apărare, care taie ca niște adevărate pumnale. Slavă Domnului, se folosește de ei doar atuinci cînd este amenințat.

Lui Ronțăie-Tot îi e foame

Veverița Ronțăie-Tot nu mai are provizii și mergem prin pădure în căutare de mîncare.

-      Ai fost foarte mîncăcios, prietene, îi spune stejarul.

În viața, trebuie să fii prevăzător.

-      Asta nu o să mi se mai întîmple niciodată, promite mica veveriță, suspinînd.

-      Uită-te sub piatra asta:  am ascuns niște ghindă pentru imprudenți.

-      Ești așa de bun! Îi mulțumește Ronțăie-Tot.

Am să-mi amintesc de lecția asta. Și micuța veveriță începe să care ghindă în camera ei.

Bal de Sfîntul Silivestru

Mica sală de festivități din Bise-la-Vile este în fierbere: ca în fiecare an, aici are loc balul de sfîntul Silvestru și toți sătenii se vor bucura să vină la el.

Dar de data aceasta, domnul primar a încredințat decoararea  sălii copiilor satului… iar aceștea au acceptat cu plăcere această  foarte importantă misiune.

Antonio, desemnat să răspundă de această operațiune, este un băiat foarte bine organizat. Cu el, toți știu precis ce au de făcut.

Echipa Suzanei se ocupă de agățarea ghirlandelor de pereți. O altă echipă pavoazează ferestrele cu hîrtie crepontată.

Oare ce mai lipsește? Antonio și-a notat întru-n carnețel și bifează pe rînd fiecare operațiune.

Cei mai tineri sunt însărcinați să cumpere nasuri false, serpentine, pălării de toate felurile și alte lucruri fantziste.

În seara de revelion, sătenii descoperă, în sfîrșit, rezultatul. Sala are culoare și strălucire, iar în mijloc se află un brad uriaș împodobit cu globuri și becuri colorate.

-      Magnific! Spune măcelarul.

-      Superb! Adaugă și doamna brutăriță.

-      Felicitările mele! Spune și derictoarea școlii.

-      Să înceapă sărbătoarea! Strigă berarul, punînd pe fiecare masă cîte o sticlă de cidru. Să bem cu toții în cinstea Anului Nou!

NOIEMBRIE

Cheia

Cei doi copii, Isabelle și Julien, găsesc întîmplător ceva ce seamănă cu o cheie.

- Ce este acolo? spune Isabele, aplecîndu-se în spatele dulapului. Ai zice că acolo sclipește ceva. Așa e. E o cheie! De la ce poate să fie....?

Să i-o arăt lui Julien; poate că el s-o recunoască.

- Nu, spune Jukien. Nu știu nici un loc din casă la care s-ar putea potrivi. Dar dacă încercăm....? Ce-ar fi să fie cheia pivniței?

- Sigur nu e! spune Isabelle. E prea mică! Mai degrabă, seamănă cu o cheie de dulap. Pariez că e cheia de la dulapul în care mama ține biscuiții și bomboanele. Copiii o încercă. Nici o șansă. Nici macăr nu intră în gaură.

- Tare mi-ar fi plăcut să fie de aici....

Isabelle și Julien caută deja de mai mult timp originea misterioasei chei.

- Mai rămîne mica debară de sub scară, spune Julien. Fac o ultima încercare acolo. Ușa se deschide. MINUNE! De data asta, au reușit. Dar...

- Ce este ? întrebă Isabelle. Dă-te le o parte, vreau să văd!

Ce bucurie pentru cei doi copii! Întîmplător, ei au descoperit locul în care sunt ghirlandele și globurile de Crăciun. Repede, trebuie să decorăm casa. Mama va fi foarte surprinsă! Plăcut surprinsă!

Vis de iarnă

Multe animale hibernează. Între ele și ariciul. În somnul lui profund de iarnă, Tico, ariciul, are un vis incredibil. El vede în fața lui un imens coș plin cu mere rumene, aduse de tica, prietene lui. Acesta i-a intrezis să mănînce:

- Dacă ronțăi dintr-un singur măr, o să te transformi într-un vierme, îi spune ea.

Tico nu crede în asemenea povești. Îndată ce se lasă noaptea, o poftă imensă îl împunge spre coș.

- De ce să mă transform în vierme? Merele astea sunt delicioase.

Cu dinții lui mici, el mănîncă cel mai mare dintre mere. Apoi se decide să-și facă siesta. Oare ce se va întîmpla cu el?

Tico încercă să doarmă, dar nu poate. Are dureri mari în burtă.

- O să treacă, își spuse el. Am mîncat prea mult, asta e tot.

Dar răul nu-i, și iată că Tico își pierdespinii și îi crește o coadă, în locul labelor.

- Ce se întîmplă cu mine? Vai, dar seamăn cu un vierme înfricoșător. El își aduce aminte de avertismentele rostite de Tica. Speriat, se trezește transpirat și își privește cu atenție labele și apoi țepii: nu s-a schimbat nimic.

Uf!a fost doar un vis urît!

Patinoarul

Suntem în toul iernii. Termometrul de afară indică șapte grade sub zero! Copiii sunt încîntați, pentru că pe o asemenea vreme se pot juca pe cinste. Îmbrăcați călduros, ei au pregătit un patinoar lung și larg la capătul lacului. Unul cîte unul, ei se lansează cum pot mai bine și aleargă pe gheața lucitoare. 

Unii lunecă drepți pe picioare, alții, în echer unii ghemuiți. Alții, strînși, cu mîiinele în față.

Alții, ”campionii”, ”vedetele”, își strîng genunchii și îi întind de trei ori pînă cînd ajung la capătul pistei! Luis, băiatul mare, a reușit chiar să alunice pe un picior, subochii uimițiai prietenilor lui. Oare Jeannot va reuși și el să facă aceeași figură?

Jeannot este ambițios. El își ia avînt, și hop! și-a pierdut echilbru. Capul lui lovește dur ghețușul. Ceilalți copii izbucnesc în rîs, mai puțin Louis, care a auzit zgomotul căzăturii lui Jeannot. 

- Nu e grav, îi asigură el, ridicîndu-l pe copil. Poftim, ia batista mea și șterge-ți lacrimile, altfel vor îngheța și vor forma niște patinoare mititele, pentru muște. Jeannot se uită la el și zîmbește.

- Acum, îi spune Louis, am să-ți arăt cum să faci ca să nu cazi. Cei doi copii patinează împreună pînă spre seară.           

Vulpea și Barza

Într-o bună zi, Vulpoiul și-a spus, că ar trebui să o invite pe vecina sa, Barza la masă.

De obicei, el mănîncă puțin, și nici în ziua aceea nu a făcut prea multe pregătiri. Meniul s-a compus dintr-o supă subțire, pe care el a servit-o într-o farfurie întinsă. Biata barză, cu ciocul ei lung, oricît a încercat, nu a putut să mănînce nici măcar o picătură, în timp ce gazda a lipăit totul dintr-o clipă. Pentru a se răzbuna că a fost păcălită, ea l-a invitat la rîndul ei, pe vulpoi la masă, fără să spună nimic, despre meniu. La ora convenită, Vulpoiul vine la casa vecinei lui. În casa vecinei Barză e cald, iar din bucătărie iese un miros îmbietor. Carnea este servită pe loc, tăiată în bucățele mici și moi.

Din păcate, carnea nu este pusă în farfurie, ci, într-un vas cu gît lung și subțire. Ciocul berzei a pătruns ușor în acel vas, dar botul Vulpoiului, nu a pînă la carne, iar el s-a întors acasăcu stomacul gol și rușinat, cu coada între păicioare și urechile pleoșite. Această poveste este pentru voi, cei înclinați să-i înșelați pe alții: ATENȚEI, o veți păți la fel.

Trandafir Roșu și Alba-ca- Zăpada

Două tinere fete trăiau la țară cu mama lor.

Una dintre ele era brunetă și se numea Trandafir Roșu, iar cealată era blondă și se numea Alba - ca - Zăpada. Într-o seară, cînd totul era acoperit de o plapumă groasă de zăpadă, au auzit un ciocănit la ușă. Nu mică le-a fost uimirea cînd au văzut în ușă un imens urs brun, aproape înghețat. Ursul a intrat și s-a încălzit la focul din cămin. Obișnuindu-se unii cu alții, așa s-a făcut că și-a petrecut restul iernii la fete și le-a părăsit, trist, în primăvară. Între-o zi de vară, cele două fete au întîlnit un pitic cu barbă lungă, albă. Cine poate fi?

Bietul pitic părea să aibă probleme mari, pentru că un vultur încerca să-l ia în ghiare. Cele două fete au sărit și au ieșit să gonească pasărea răpitoare. Dar, în loc șă le mulțumească, piticul le-a întors spatele. Puțin mai tîrziu, ele l-au întîlnit din nou, dar de data asta, cu barba prinsă în firul undeței lui. Ele l-au eliberat iarăși, dar piticul tot nu a fost recunoscător. A doua zi, era cu barba prinsă într-un trunchi de copac. Cele două surori nu au ezitat să-i taie barba pentru a-l elibera, în ciuda răutăților spuse el. Dar, chiar în acea clipă, spre surprinderea tuturor, dintre tufișuri ieși prietenul lor, ursul, dîndu-i o lecție piticului rău.

Dintr-o dată, ursil s-a transformat  într-un tînăr frumos, iar piticul cel rău s-a transformat într-o piatră. Mulțămită celor trei fapte bune, fetele învinseseră soarta, asupra căreia fusese un blestem. Tînărul prinț s-a căsătorit cu Trandafir Roșu, iar fratele lui s-a căsătorit cu Alba-ca- Zăpada.

OCTOMBRIE

Anotimpul roșu 

Toamna s-a instalat bine, iar natura amorțește, încet-încet, pregătindu-se pentru somnul iernii. Doamna Boulanger întinde pe masă fotografiile făcute în timpul excursiei de acum de două săptămîni din Munții Ardeni.

- Priviți acești copaci și spuneți-mi la ce vă fac ei să vă gîndiți!

Elevii se apleacă și observă fotografiile. Frunțile se încruntă, imaginațiile încep să lucreze.

Fiecare elev vine cu cute o idee:

- Acest castan roșu mă face să mă gîndesc la părul lui Marcel, spune Luc.

Toți izbucniră în rîs.

- Salcia plîngătoare amintește de o fîntînă de aur lichid! spune Marie, visătoare. Iar acești arbuști sunt ca niște smaralde într-un scrin  căptușit cu mătase galbenă.

- Bravo! Dar unde ai găsit toate astea? o întrebă Fanny.

- Citesc mult, îi explică Marie. E foarte util pentru teme. În plus, cînd citesc mă instruiesc dar și călătoresc prin toată lumea... fără să ies din casă.

Șoricelul lacom

Pare de necrezut, dar Șoricuț și Minet, motanul, sunt buni prieteni și trăiesc amîndoi la ferma părintelui Basile.

Într-o zi, la ideea șoricelului cenușiu, cei doi prieteni intră îb pivniță.

- Ce e de mîncare se află în colț, spune Șoricuț. Am început încă de aseară treaba.

- Să ne grăbim! spune și Minet. Mi-e frică să nu ne găsească fermierul.

Prietenul lui mărește puțin gaura făcută în ladă, apoi se strecoară în interior. Acolo mănîncă brînza, fără a uita să-i dea puțin și lui Minet, motanul.

Mănîncă o grămadă. Tocmai cînd se delectau cu cîrnați și cu cașcavalul, au auzit pași pe scară.

- Atenție, vine Basile! îl avertizează Minet. Să fugim!

Din păcate, Șoricuț a mîncat prea mult, și nu mai poate trece înapoi prin gaură. Iar fermierul se apropie...

Pisoiul împinge dulapul cu mîncare și îl face să cadă la pămînt, unde se rupe. Șoarecele profită ca să fugă în goană. Cei doi șnapani au tras o sperietură atît de mare, încît s-au hotărît să nu mai fure niciodată mîncare.

Necazurile stejarului

A venit toamna! Un stejar vechi se plînge vecinului lui, un brad.

- Cum arăt acum? Vîntul îmi ia toate frunzele....

- Nu te speria, vor reveni la primăvară, spune bradul.

- Da, dar tot așteptîndu-le așa, desfrunzit, o să răcesc. Natura asta nu e dreaptă! se plînge el.

- Eu nu pierd nici un ac, spune bradul, dar iarna nu mă ferește de frig nici pe mine.

- Ștui, dar fiecare an sunt trist, răspunde stejarul. Acum am să adorm și am să încerc să uit toată nefericirea mea.

În acel moment, Vântul suflă asupra bătrînului copac un aer blînd și călduț. 

- Curaj, domnule stejar!

Norii

Privește cerul: este plin de nori. Un nor este format din  mulțime de picături de apă minuscule, suspendate în aer. Aceste picături de apă privin din evaporarea apei mării, dar și a apei din cîmpii și păduri. Atunci cînd picăturile devin prea multe, ele cad, cu o viteză mai mică sau mai mare. Atunci, fie este ceață, fie plouă. Iar atunci cînd este ceață, știi că de fapt te plimbi printr-un nor mare? Observă norii. Dacă vezi un cumulus uriaș, negru la bază și luminos sus, atunci va ploua. În schimb, dacă cerul are nori pufoși, se anunță o zi frumoasă.

Povestea nucii

Bunicii știu cele mai frumoase povești. Buni tocmai i-a spus o poveste Barbarei, nepoțica ei. Știți povestea, este cea a micului vierme căruia îi era frică de frigul toamnei, și care a reușit să scape, făcîndu-și, cu ajutorul melcului, o casă dintr-o coajă de nucă.

- Ce deștept este! se gîndește Barbara. Niciodată nu m-aș fi gîndit să folosesc așa o coajă de nucă.

- Cu cojile de nucă se pot face multe alte lucruri, spuni buni. O să vedem mâine.

Veni și ziua următoare. După cum a promis, bunica a pus pe masă un săculeț măricel plin cu nuci. Apoi, aproape, toate lucrurile necesare pentru a transforma cojile nucii în figurine și jucării. Inspirată de povestea micului verme, Barbara s-a gîndit să construiască o broască țestoasă.

- Iar eu, spune buni, am să creez cîțiva șoricei.

Dacă le pui o bilă în spate, poți să faci și concurs cu ei.

Bunica și Barbara  se pun pe lucru. Cine ar fi crezut că se pot face atîtea lucruri cu niște nuci!

SEPTEMBRIE

Cîmpul cu ciuperci

- Ei, copii, nu mergeți să căutați ciuperci? Cîmpurie sunt pline de ele, deocamdată, spune domnul Balthazar, bătrînul fermier.
Vă voi arăta un loc bun, iar într-o carte, vă voi arăta care sunt cele pe care trebuie să le lăsați deoparte. Copiii au pornit imediat le drum. Din fericire, ei și-au pus cizmele, pentru că e foarte mare umezeală.
Domnul Balthazar nu i-a mințit: la fiecare pas, copiii descoperă o ciupercă. Dar nu au văzut-o, departe, pe cîmp, pe vaca Maria , oarecum mirată de ce fac ei acolo. Ea se apropie și miroase cu zgomot gîtul lui Jerome. Acesta, înfricoșat, fuge cît poate el de repede. Dar, dezastru! Se împiedică și se întinde la pămînt căt e de lung, cu coșul aproape plin. Dar, s-a speriat degeaba. Maria nu face nimic. Nu-i plac ciupercile!

Stegarul și trestia

Un stegarmagnific trăia singur în cîmpie. O trestie prinsese rădăcina aproapr de rîul care curgea prin apropiere și, cu fiecare ocazie, stegarul nu ezita să-i amintească ce forță și ce prestanță are el, față de o biată trestie.
- Voi puteți să vă plîngeți Mamei Naturi, îi plăcea lui să spună. E de ajuns să se lase pe voin o păsărică mică, o pitulice, și vă îndoiți. Cel mai mic vînt vă împinge pînă la suprafața apei și vă obligă să coborîți capul, în timp ce eu, nu numai că opresc razele Soarelui, dar sunt în stare să înfrunt și furtuna. Dacă măcar ați fi loa adăpostul frunzelor mele, nu ați mai avea atîtea de suportat. 
- Dar voi, trestiile, trăiți pe malurile umede ale rîului, unde e atîta răcoare!
- Știu că sunt mică, răspunde trestia; într-adevăr, mă îndoi. Dar nu mă rup! Peste cîteva zile, s-a declanșat o furtună foarte puternică. Aceasta a măturat totul în calea ei. Marele copac, atît de robust și de mîndru, a trebuit să se declare învins și a avut un sfîrșit îngrozitor: a fost smuls din rădăcini! Dar mica trestie, nu a opus deloc rezistență vîntului, s-a îndoit și nu a pățit nimic. Nu trebuie să-i desprețuim pe cei mici.

Regele înotului

- Priviți! spune hipopotamul, sunt foarte mare și pe pămînt merg încet. Dar în apă, la campionatul animalelor, sunt primul! Știu să fac piruiete, să dansez, să sar! Am cîștigat patruzeci de medalii olimpice! Toate de aur și foarte grele . Dar nu le port niciodată la gît, altfel ma scufund!

O zi de sărbătoare

Șșt! Să întrăm fără zgomot în vizuina celor două marmote.
Priviți-le cum hibernează, în frumoasele blănițe maro... Dar... s-ar părea că sforăie; mustațile lor tremură!
Oare la ce visează? Oh! Dar... ce-i cu toate sticlele alea răsturnate pe jos!? Și cu toate farfuriile  nespălate și bunătățile împrăștiate ? Ah, da, m-am prins!
Marmotele au petrecut ieri, în prima zi de Anul Nou, și astăzi.... se refac . Cine a spus ca marmotele hibernează iarna?

Peștișorul Roșu

Peștișorul Roșu s-a săturat să se tot învîrtească-n cerc, prin borcanul lui.

- Poți să mă ajuți să ies? îl întreabă pe Pigal, papagal.

- Unde vrei să pleci? Tu nu știi să mergi, nici să zbori, afară de apă o să mori.

- Vreau să înot în cadă, te rog să m-ajuți!

Pigal îl apucă pe Peștișor de-o aripioară și îl pune în cadă.

- Ce încîntare!

Dar în cadă se-ntîlnește cu un pește ciudat, cam mare.

- Bună, întrebă el, cum te simți?

- Este un burete, cu el se spală copii, îi spune papagalul rîzînd.

- Repede, vreau la loc în borcan, aș putea fi luat drept un burete, Peștișorul Roșu. Mîine aș vrea să înot în mare, te-ar deranja foarte tare?

- Nu te duc, spune Pigal, alt prieten n-am. Ai putea fi mîncat de rechin și aș muri de supărare.

AUGUST 

Vacanța la fermă

Înainte, Felix vedea fructele numai în castronul de compot sau în lăzi, la piață. Dar mătușa Sonia îi invită pe sora lui, Felicia, și pe el la țară. Acolo descoperă lucruri noi: există copaci în care cresc mere și se numesc meri. La fel este în cazul perelor și al prunelor. Pe pămînt cresc tufe mari de frunze în care se  ascund căpșunile. Dar în livada mătușii Sonia nu se văd  nici banane, nici portocale. Ai tu idee de ce oare?

O seară la circ 

Circul Stelelor și-a ridicat cortul în Luminișul Viselor. A sosit oara reprezentației. Un cimpanzeu prezintă spectacolul.

- Domnișoara Mirabela și al său elefant savant! anunță el cu voce puternică. Prietenii nostri din pădure nu au văzut niciodată un animal așa de mare, cu urechi late și nas lung.....

Știe să numere pînă la douăzeci și poate să meragă pe labele din față!

Arici Pogonici

Arici Pogonici are o meserie ciudată, dar faorte necesară. În fiecare noapte, străbate cîmpul ca să pregătească florile pentru a doua zi. Perie și desface petalele, îndreaptă tijele, lustruiește frunzele, pune un strop de culoare ici, puțin lac dincolo. Datorită lui Pogonici, florile sunt mereu seducătoare cînd soarele răsare și le scaldă în lumina lor.

Călătoria cu trenul

Negruța , vaca neagră, și Albișoara, vaca albă, iau trenul pentru prima dată. Le e puțin frică de locomotivă. Șeful gării deschise ușile, și cele două prietene se instalează la fereastră. Trenul pornește și prinde viteza. Negruța se amuză, Albișoara găsește că merge prea repede și la pajiște cu regret se gîndește. Dintr-odată, trenul frînează cu un zgomot sec, Negruța cade peste Albișoara, se rostogolesc sub scaune și rîd atît de tare, că nu mai reușesc să se scoale. Trenul s-a oprit, au sosit!

- Văd apă, multă apă, strigă Negruța, este un lac frumos!

- Ba nu, o corectează Albișoara, este marea, să ne dăm jos. 

Trăiască vacanța!

IULIE

Vin valurile!

Marea crește foarte încet, în timp ce soarele apune. Nel și Titi așteaptă valurile fără să facăun pas înapoi. Vor rezista ca niște eroi. Un prim val linge meterezele și se îndreaptă încet spre șanț. Încă nu e grav! Un alt val vine dispre mare, ceva mai tare. Repede, trebuie astupată spărtura. Alte valuri vin de-a dura. Vai, în curînd, valurile sunt mai puternice decît castelul, care se năruie. Nu e nimic, mîine altul vom construi!

Iepuroaica Matilda

Cîrciumioara din Pădurice a iepuroaicei Matilda nu e goală. Este adevărat că Matilda are băuturi pe toate gusturile: nectar de floarea-soarelui, infuzia de violete, suc de morcovi, limonadă cu miere, băuturi din fructe de pădure....

În plus, Matilda știe să fie foarte amabilă cu toți clienții. Doamna Herman, ceea mai năzuroasă, e chiar încîntată să stea pe terasă.

Animalele ciudate

Un animal extraordinar, enorm o privește pe Felicia cu ochii mari. Trebuie să fie o fiară feroce, cu coarnele-i amenințătoare.
- Nu-'i fie frică, e o vacă spune, spune mătușa Sonia. Știi, animalul acela  care dă lapte...
 Felicia nu o crede: laptele se găsește în sticle , la supermarchet. Și de ce n-ar exista un animal care ar da ouă?
- Bineînțeles că există, spune mătușa Sonia. Asta e treaba găinilor.
” La naiba , animalele de la ferma asta sunt foarte ciudate”, se gîndește Felicia....

Cel mai frumos bebeluș

La sfîrșitul lui iulie, în pădurice are loc cooncursul pentru cel mai frumos bebeluș. Este o ceremonie foarte oficială, și toate mamele se adună în speranța de a-și vedea micuțul aclamat de mulțime. Domnul Bufniță, care prezidează juriul, este mare diplomat, așa că pe toți bebelușii la egalitate i-a declarat. În felul acesta , toți sunt mulțumiți, și la petrecerea care urmează după concurs toată lumea e plină de viață și fericită.

IUNIE

 Buti și Margareta

În fața casei este o grădină minunată. În grădini sunt flori multe . Albinuța Buti adoră florile. Ea stă la o mică discuție cu Margareta, floarea ei preferată.

- Ca mai e nou azi? Ai nectar bun pentru mine?

-Servește, Buti. Dar ai grijă să nu mă gîdeli prea tare!

- Știai că nectarul tău este cel mai bun din toată regiunea? Mulțămită ție, producem o miere minunată! 

Știi tu cum facem?

- Ei bine, după ce dau o raită, continuă Buti, mă întorc la stup....

- E adevărat că dansez? întrebă Margareta, mirată.

- Mreg în cercuri și în bucle de opt, pentru a le arăta surorilor mele unde se află florile delicioase, cum ești tu. Apoi, îmi las nectarul în celulele reginei, care se ocupă de producerea mierii.

- O să mă inviți și pe mine la degustare ? o întrebă Margareta.

- Cu plăcere, dar nu toată mierea e pentru noi. Noi o dăm în special copiilor, care sunt nebuni după ea.

Frică de reptile?

Iată un animal foarte simpatic. Este șopîrla, care se încălzește la soare, pe o piatră. Dacă e frig, șopîrla doarme. Dacă este cald, este plină de viață și se deplasează foarte vioaie. Ai încercat deja să o prinzi? Nu numai că este rapidă ca fulgerul, dar areși un mijloc de apărare eficace:

dacă o prinzi de coadă, îți lasă coada... Ingenios, nu?

De ce ți-e frică de șerpi?

Nu cumva pentru că nu cunoști bine obiceiurile lor? Hai, curaj!

Observă-i și poate că îți va fi mai puțin frică de ei. La noi, cei mai obișnuiți șerpi sunt șarpele de casă și vipera. Este important să îi deosebim: sunt foarte veninoase. Vipera este mai mică și are capul triunghiular. Șarpele de casă șuieră, spre deosebire de viperă. În plus, el știe să înoate și să se cațăre în copaci, spre deosebire de viperă.

Aladin și lampa fremecată

Era odată, într-o țară îndepărtată un tînăr pe care îl chema Aladin. El locuia cu mama lui. Ei erau foarte săraci. Într-o zi, la ei veni un bătrîn, care spune că este unchiul lui, Ali. De fapt , era un vrăjitor foarte rău.

El l-a dus pe Aladin în deșert și i-a cerut să facă un foc. Apoi a aruncat un praf magic în foc și pămîntul s-a deschis, lăsînd să se vadă o peșteră.

- Ia inelul acesta, îi spune vrăjitorul lui Aladin. Vrăjitorul îl sili pe Aladin să coboare în peșteră, cu inelul.

- Acest inel te va apăra de duhurile răle care locuiesc  în peșteră. Coboară și adu-mi o lampă cu ulei. Cînd ajunse în peșteră , Aladin a văzut multe pietre prețioase și le-a admirat îndelung. Nerăbdător că nu revine, bătrînul vrăjotor a zidit intrarea peșterii. Aladin era îngrozit. Imediat, a întors inelul vrăjitorului pe deget și .... a apărut un duh bun, care l-a întrebat ce își dorește. Aladin a umplut un cufăr cu pietre prețioase și i-a spus că vrea să se întoarcă acasă. Într-o clipă, dorința lui îi fu îndeplinită și tînătul îi povesti mamei lui tot ce i se întîmplaseră.

Mulțămită lămpii, care era și ea fermecată, Aladin a devenit foarte bogat și s-a căsătorit cu fiica sultanului.

MAI

Cursa cu obstacole

În luna mai, ca să profiți de aerul curat, este bine să faci alergînd de sănătate. Dar dacă nu există pe aproape nici un stadion , ce faci? Ei bine, întotdeauna poți să construiești  pe lîngă tine un traseu cu obstacole. Vă dăm cîteva sugestii pentru a vă lua elan, a sări, a vă tîrî, a urca plini de veselie. De pildă, puteți să vă prefaceți că săriți un rîușor, marcînd !„malurile” cu două coarde de sărit puse la o anumită distanță.

Tîrîtul pe sub un scaun sau printre două bare ale unei scări pese într-o rană a fi un exercițiu foarte util.

Deasemenea, ați putea:

- să treceți printr-un val imaginar, mergînd pe niște ziare puse la distanță, fără să puneți piciorul pe pămînt!

- să săriți pe deasupra unei coarde de sărit întinse între două scaune suficient de depărtate;

- încheiați un cercuit scurt cu un obiect pus pe cap;

- aruncați un proiectil ( con de pin, de pildă) spre o țintă sau într-un recipient....

Sunt multe posibilități. Te veni amuza chiar în timp ce te pregătești!

Un curcubeu

Ia te uită, plouă! Acum abea cinci minute, era senin. Dar Soarele nu a dispărut: el se joacă de-a v-ați-ascunselea cu norii. De fapt, iată-l! E vesel. Vai, ce curcubeu frumos se vede la orizont! Îndată după ploaie, lumina Soarelui trece prin micile picături suspendate în aer și formează un arc în șapte culori. Învață numele acestor culori și colorează-le pe o foaie de hîrtie. Ele sunt: roșu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo și violet. Această mulțime de culori se numește spectrul luminii. Toate împreună formează culoarea albă. Poți să faci tu însuți un curcubeu!

Broasca săltăreață

În dimineața asta nu e soare deloc. Mare lucru! Asta nu o împiedică pe Cathy să își ia haina de ploaie și să se ducă să se plimbe prin pădure.

- Minunat loc pentru o vacanță! se gîndește ea.

Pe la prînz, revine la hotel, la părinți.

- Am fost le eleșteu! le spune ea. Am văzut rațe, pescar nuferi....

- Ce ai în buzunar? o întrebă tatăl ei.

 - O broască ! răspunde ea, punînd animalul pe masă.

Batracianul profitînd de libertate, sare deodată în farfuriile goale și apoi pe podea.

O adevărată coridă! Toți chelnerii încercă să prindă broasca, iar cîteva persoane scot strigăte de frică, în timp ce copiii se prăpădesc de rîs.

Dansul leului ( legendă vietnameză).

S-a întîmplat aceasta demult, pe cînd fiarele puteau încă să vorbească la fel ca oamenii. Mergea într-o zi o bătrînică prin junglă. Deodată i-a ieșit în cale un coșcogemete leu-paraleu și s-a răstit la dînsa cu voce tunătoare:

- Cum de-ai îndrăznit să intri în împărăția mea? Pentru această neobrăzare  o să te sfîșii!

Bătrîna l-a rugat să mai îngăduie o zi, doar va termina o țesătură, pe care nu apucase s-o ducă la capăt.

- Iar după asta, l-a asigurat ea, mă voi lăsa sfîșiată de tine. Vino mîine în sat.

Leul a crezut la învoială și s-a mistuit în desiș.

Bătrîna s-a întors acasă și le-a povestit sătenilor despre întîlnirea din junglă. Iar ei, oamenii inimoși, au hotărît toți ca unul s-o ajute. S-au înarmat care și cu ce a avut la îndemînă și s-au pus la pîndă. 

A doua zi, pe cînd se lăsase amurgul și pe cer răsărise luna plină, apăru și leul la marginea satului, scoțînd un răget înfiorător. Însă clipele îi erau numărate. Sătenii s-au năpustit asupra lui și, după o încăierare dîrză, l-au doborît la pămînt.

De bucurie că au răpus lighioana, locuitorii satului, de la mic la mare, au început să se bată peste tîmple și să danseze, imitînd cu palmele coama leului. De atunci există așa-zisul Dans al leului.

Bătrînii cu plete albe spun însă că acea fiară n-ar fi fost leu, ci dragon.

APRILIE

Fetița cumpărată( poveste populară germană).

Traia într-un sat un om sărac cu o gloată de copii. Femeia îi murise și unica ajutoare la treburi îi era fiica cea mai mărișoară, care abia împlinise șapte ani. Ea pleca deseori în pădure după pomușoare și vreascuri. 

Și iată într-o bună zi fetița, după ce a cules un coșuleț de pomușoare, a luat  sarcină de vreascuri în spate și s-a pornit spre casă. Dar cînd colo, într-un luminiș - hop! - că-i iese în cale un pitic cu barba lungă și albă ca neaua. - Lasă vreascurile, îi spuse piticul. Îți voi da o povra mai de preț... Poftim, o ai chiar în fața ta. 

Și de bună seamă: cînd s-a uitat copilița mai bine, în fața ei apăruse o masă, iar pe masă - coșcogemite grămadă de arginți. 

Ia mulțămit fetița piticului, a pus în coșuleț un pumn de monede și a dat să plece. 

- Numai atîta ?! se miră piticul. Mai ia, lasă vreascurile , dacă-ți spun: ține o torbă și umple-o cu arginți. 

Dar fetița nici n-a vrut să audă: 

- Vă mulțumesc mult. Bani mi - or ajunge și atîta. Dar vreascurile îmi vor prinde bine. Alfel cu ce voi fierbe laptele și ciorbă pentru frățiori? 

Piticul a rămas uimit, auzind-o vorbind atît de chibzuit, și i-a urat drum bun. 

Acasă fetița a povestit peste ce noroc a dat. Și sătenii s-au grăbit care mai decare spre luminișul acela din pădure: fiecare ar fi vrut să ajungă primul la masa încărcată cu atîta bănărit. 

Însă nu l-au mai întîlnit pe pitic, și nici masa cea cu grămadă de arginți nu mai era acolo.

Așa cuvîntă maimuțele ( din folclorul indienilor din Rio- Negro). 

Maimuțele, dorm ghemuite strîns una lînă alta sub frnzele de palmier. Dar iată că s-a stîrnit o boare de vînt șo  și au început să cadă stropi mari de ploaie. Ploaia-i recrece și maimuțele se trezesc: le este frig. Iar maimuțașii încep să scîncescă. Se vaită și mamele lor.  Capul familiei caută să le liniștescă:

- Nu scînciți-mîine nr vom face o casă. Și ne va fi cald-cald. Cineva zice somnoros:

- Da, mîine.

Altcineva îl susține:

- Neapărat .

Dar iată că se face dimineața . Și....o maimuțică întreabă:

- Ei, cînd ne vom apuca să facem casă?

Iar alta zice:

-Mai întîi, aș dori să mănînc ceva.

O altă voce e de aceeași părere:

- Și eu vreau mai întîi să-mi atîmpăr foamea.

Celelalte maimuțe o susțin în cor:

- Și noi,  și noi.... vrem mîncare!....

S-au împrăștiat maimuțele prin pădure și au uitat și de casă, și de toate celea. Iarăși a înoptat . Și iarăși au început șă cadă stropi mari și reci de ploaie . Maimuțele din nou își amintesc de casă și rostesc într-un glas:

- Mîine ne vm ace casă.

- Neapărat! confirmă cineva.

Și tot așa zi de zi, an de an, fără sfîrșit....

șȘ

Mi

 Nu, nicidecum....(snoavă poloneză).

Fugea într-un suflet pe drum un omulean. Iar altul îi venea fără grabă în întîmpinare.

- Ia spune-mi, flăcăiule, se pripi să întrebe primul, n-ai găsit pe drum o torbă, în care se aflau două pite și un urechiat?

- Nu, nicidecum, nenicule, îi răspunse calm celălat. Eu am găsit pe drum o traistă, iar în ea erau doar două pîini și un iepure.

MARTIE 

Nu -știu- cine ( snoavă etiopiană).

Mama s-a dus pe toată ziua la muncă.

Cînd s-a întors acasă, a găsit o dezordine nemaipomenită: vasele erau împrăștiate pe podea, hainele - aruncate claie-grămadă în prag, iar prin odaie erau întinse niște sfori, de care erau agățate fel de fel de cordeluțe. 

Ea a întrebat:

 - Cine a făcut dezordinea asta?

Iar copiii, crezînd că vor fi pedepsiți, au răspuns în cor:

- Nu știu.... nuștiu cine, mămică...

A doua zi, întorcîndu-se acasă, mama a găsit din nou totul răsturnat cu susul în jos.

N-a mai întrebat cine-i vinovatul. A spus doar:

- Astăzi, după cum văd, iarăși ne-a vizitat Nu-știu-cine..

-Da, anume el, Nu-știu-cine, este vinovatul, s-au grăbit să confirme copii. L-am văzut cu ochii noștri!

 

Cum a ajuns condorul împărat.

( legendă peruiană).

Spune legenda că, în vremea de demult, păsările, precum și celelalte viețuitoare, nu se prea deosebeau între ele. Duceau aceeași viață ca și oamenii. Iar mai marele lor Perico, un bărbat voinic, blagin și cu scaun la cap. Unde mai pui că, pe lîngă aceste calități, era și foarte curat. Așa că nu-i de mirare că își schimbă veșmintele în fiecare zi. De aceea avea haine multe și de tot felul.

Și iată că odată, de ziua lui, i-au  venit la palat toate păsările, să-l felicite. Perico le-a mulțămit din toată inima că și-au amintit de el într-o zi atît de importantă pentru dinsul.

Dar, păsăminte, cînd a fost ca oaspeții să plece, s-a abătut peste acele locuri o ploaie mare. Turna ca din cofă și nu i se mai vedea capătul. Atunci păsările l-au rugat pe Perico să le dea niște straie, ca să poată ajunge acasă. Și Perico, om bun la suflet, le-a poftit pe toate, în cămara unde își păstra veșmintele, zicîndu-le să-și aleagă fiecare cîte o haină după plac.

Porumbelul-de- stîncă și-a ales un strai albastru și de aceea e cu penele albăstrii. Micul papagal a îmbrăcat o pelerină verde, de unde are penajul verde pînă astăzi. Și tot așa mai departe.

Fiecare și-a ales care i se potrivea. Numai condoru nu se putea hotărî dintr-odată ce să-și aleagă. Încît pînă în cele din urmă, cînd s-a uitat, mai rămăsese doar o manteluță neagră. De mică ce îi era, abia de-i acoperea umerii.

Lui Perico i s-a făcut milă de condor, că a rămas bietul cu gîtul și capul gol pe o așa zolată, și s-a îndrumat, de i-a mai dat pe deasupra niște podoabe roșii, de cele pe care le poartă la gît oamenii de vază, și chiar coroana de pe cap.

Văzîndu-se astfel împodobit, condorul și-a zis că anume el e mai mare peste păsăret. Iar de atunci păsările i se închină și îl socot împăratul lor.

Cum i-a dus de nas greierul pe rîmă și pe șarpe.

( poveste populară japoneză).

A fost o vreme cînd Șarpele nu avea ochi. În schimb, cînta cum nimeni altul. Cînd se punea pe cîntat, se adunau de pretutindeni toate lighioanele să-l asculte. Cînta despre soare, despre flori, despe rouă și despre stele....

”Ce frumoasă este lumea, cînd Șarpele cîntă! își spuneau înde ele lighioanele, străduindu-se să nu-i întrerupă cîntecul. Însă nu vede nimic, sărmanul! Și dea aceea cîntecul îi este mai mult de jale.”

Prin apropiere trăia Rîma. Pe dînsa o chinuia alt necaz. Ea avea doi ochi mari, dar pururi mîhniți, pentru că îi lipsea vocea. Vedea în fiecare zi soarele, fluturii și florile de toate culorile, dar nu putea să-și împărtășească inpresiile. O, de-ar fi avut voce!

Greierul, văzîndu-i pe amîndoi atît de triști, le-a ghicit păsul și, milos din fire, s-a gîndit că n-ar strica șă le ajute.

Într-o zi, pe cînd Șarpele începuse să-și depene cînteul, Greierul s-a așezat alături pe o tufă de cimbru și i-a vorbit cu dulceață:

- Cît de minunat cînți, prietene! Cîntecul tău e frumos ca primăvara.

-Ah, a oftat Șarpele, ce n-aș da să pot vedea măcar o dată cum arată primăvara!

-Ai da chiar și vocea?

- Desigur!

Auzind aceasta, Greierul  n-a mai zăbivit: s-a dus iute la Rîmă.

- Ochii tăi privesc cu atîta mîhnire, dragă Rîmă, îi zise el. De ce oare? Doar atît de frumos ciripesc păsările și atît de fermecător cîntă Șarpele!

La vorbele acestea Rîma s-a întristat și mai tare. Cum ar fi vrut și ea să zică un cîntec și să stea la taifas cu Greierul!

- Nu-i așa că ți-ai da pînă și ochii aceștia mari, numai să poți cînta și vorbi? a întrebat-o Greierul.

Rîma a dat afirmativ din cap.

- Aș putea să te ajut, drăguțo. Numai dacă-mi faci un serviciu: cînd ți-oi aduce vocea frumoasă a Șarpelui, să mi-o împrumuți mie pe vreo zi-două.

Rîma, desigur, a fost de acord.

Chiar a doua zi și-a chimbat Șarpele vocea melodioasă pe ochii mari și triști ai Rîmei. Și Rîma, ținîndu-se de cuvînt, i-a împrumutat Greierului pe un timp scurt vocea primită de la Șarpe.
Dar au trecut zile, săptămîni, luni, ani. Greierul, datorită cîntecului luat cu împrumut, culegea aplauzele tuturor lighioanelor. Așa că rolul de cel mai renumit cîntăreț i-a plăcut. Și n-a mai vrut să întoarcă ceea ce a împrumutat.
Dar ce a făcut Rîma? Păi ea a rămas și pînă în zilele noastre oarbă și mută. Scormonește prin pămînt, stă la pîndă prin bîltoace și șanțuri-îi ține calea Greierului, ca acela să-i întoarcă vocea.
Șarpele, totuși, s-a ales cu ochi, dar să cînte și să vorbească nu poate - poate numai să șuiere.

Capra și elefantul (poveste populară africană).

Un elefant a întîlnit în calea sa o capră, care păștea în voie.

- Parcă așa se mănîncă? îi strigă el. Ciupind astfel cîte un firicel, niciodată n-ai să te saturi. Ia te uită la mine!

 Și prinse Elefantul să smulgă cu trompa copaci mai tinerei mai  și tufari, înghițindu-i cu tot cu ramuri.

Văzînd una ca asta, Capra îi zise:

- Păi, tu atîta și faci: înfulic și înfuleci! Pe cînd eu mănînc cu dealicatețe, pe așezate, de aceea și sunt mai rezistentă decît tine... Dacă nu mă crezi, hai să punem rămășag : cine mănîncă mai mult....

 Elefantul, fiind sigur că va cîștiga rămășagul, se învoi. Și  se apucă iarăși să smulgă și să înghită delaolată tufari și copaci tineri. Pe cînd Capra păștea încetișor, fără grabă. A păscur ea așa toată ziua, încît atunci se înălță luna deasupra pădurii nu-i mai rămăsese împrejur nimic de păscut.

- Știi ce, hai să ne mai odihnim, gemu Elefantul, sleit de puteri . Mîine - dimineață găsim noi altă pășune.

 Și s-au întins să se odihnească. Dar, după cum știți,  capra e un animal rumegător. Pe la o bucată de noapte ea începu să rugume iarba păscută în timpul zilei. Elefantul o auzi rumegînd și se trezi: 

- Cei cu tine, cumetriță? Tot mănînci și mănînci, măcar că împrejur nu se vede nici un fir de iarbă, nici un lăstar.

- D-apoi, îi răspunse Capra, m-a apucat o foame grozavă: acuși sfîrșesc de mîncat o piatră, iar după asta îți vine și ție rîndul...

 La cuvintele acestea Elefantul s-a speriat și a căutat să dea cît mai repede bir cu fugiții, ca să fie cît mai departe de primejdie. 

Iar Capra cea șireată, surîzînd de nepriceperea Elefantului, a rămas să se odihnească nestingherită pînă în  ziuă. 

Cum i-a păcălit maimuța pe crocodili 

(poveste populară africană).

Într-o bună zi pe malul unui rîu umbla încoace și-încolo o maimuțică. Căută ceva de ale gurii, deoarece nu mîncase nimic în ziua aceea. Deodată zări pe malul celălalt un pom doldora de rod. Dar ia necaz: cum să ajungă ea pînă acolo, să-și astîmpere foamea ? Chiar dacă ar fi putut să înoate, cum să se arunce în valuri, de vreme ce în apă foiau atîția crocodili?

Cumpăni maimuța un răstimp și își făcu un plan. Se dădu aproape de apă și strigă din răsputeri:

- Mă auziți, crocdililor? Pretutindeni v-a mers vestea de leneși și fricoși. Pe cînd despre noi, maimuțele, toată lumea știe că suntem cele mai puternice și mai îmțelepte animale de pe pămînt!

- Voi? Ha-ha-ha! au rîs zeflemitor crocodilii. Demult n-am auzit o minciună atît de gogonată.

- Degeaba rîdeți, le spuse maimuța pe un ton serios. Dacă vă credeți atît de curajoși, apoi ieșiți diseară pe mal să vă luați la întrecere cu noi, maimuțele. Și o să vedeți ce putere păstrăm noi în capetele noastre rotunde, pe cînd voi habar n-aveți unde vă este puterea!

- Puterea noastră e în maxilare și în coadă! zise cu furie crocodilul cel mai bătrîn.

- Diseară vom vedea noi care pe care. Așa că numaidecît să veniți la întrecere!

Pe la apusul soarelui au ieșit crocodilii pe mal. S-au uitat împrejur, dar maimuele nu erau nicăieri. Înciudați, au coborît în apă. Deodată au deslușit vocea maimuțicăi. Le striga dintr-un copac:

- Să vă fie rușine! Noi pînă adeneauri v-am tot așteptat ! Ia priviți cîte urme îs pe nisip: toate maimuțele au fost aici, după cum ne-am înțeles.....

Crocodilii s-au uitat și au văzut pe nisip o sumedenie de urme. Dar de unde ei să știe că le făcuse pe toate maimuțica, în timp ce ei, ferindu-se de arșița zilei, stătuseră scufundați în apă?!

- De vreme ce ați întîrziat, va trebui să amînăm întrecerea pentru mîine - dimineață. Dar ia stați, s-ar cuveni să aflu măcar cîți sunteți, ca noi să participăm la întrecere tot atîtea cîți și voi. Aranjați-vă, deci, în șir de la un mal la altul, ca să vă pot număra!

Și crocodilii s-au rînduit așa cum i-a îndemnat maimuța: unul după altul, unind un mal cu celălat. Maimuța s-a pornit la pas pe spinările crocodililor, numărîndu-i: ”Unu, doi, trei, patru, cinci, șase....”

Cînd a ajuns pe celălat mal, a izbucnit într-un hohot de rîs, de să plesnească nu alta.

- Desigur, nici nu vă trece prin minte de ce rîd, le-a zis ea crocodililor, dar îndată o să aflați. V-am numărat ca să știu cîte căpăține proaste trăiesc în apă. Iar acum pot să vă mai spun că urmele penisip au fost făcute de mine. Totul n-a fost decît o scorneală a mea, pentru ca să mă pot vedea pe malul acesta, unde mă aștepta pomul doldora de rod...

Atunci crocodilii și-au dat seama că au fost păcăliți de o maimuțică. Au pleoscăit furioși din cozi și din ziua aceea fac ce fac și se feresc de maimuțe 

-

Februarie






Găină și gîndacul de bucătărie ( poveste populară congoleză).

Odată o găină și un gîndac de bucătărie s-au înțeles să trăiască împreună, muncind fiecare după puterile sale.

- Eu rămîn acasă și voi face de mîncare,a zis Gîndacul. Cînd te vei întoarce, vei găsi bucatele gata.

- Atunci, te las cu bine, i-a răspuns Găina. Eu voi lucra în cîmp, lîngă pădure.

Prima luna a mers cum a mers. Curînd, însă, Gîndacul de bucătărie a uitat de învoială.

”Eu fătesc de mîncat, își zise el, și o aștept. De ce, adică, trebuie s-o aștept ? Găina să muncească, dacă-i place, iar eu,pînă una-alta, îmi voi potoli foamea”.

Zis și făcut! Și a mîncat toate bucatele. Apoi a îmbrăcat hainele celemai frumoase și a început să danseze și să cînte:

Găinușa să muncească,

Dacă vrea să ostenească...

Cînd s-a întors Găina obosită de la muncă, l-a găsit pe Gîndac lungit pe laiță.

- Cei cu tine, sărmănelule, te-ai îmbolnăvit? l-a întrebat ea îngrijorată.

- Da, m-am îmbolnăvit. Mii rău de mă prăpădesc....

- Fiipe pace, Gîndăcelule: cît ești bolnav, îți voi purta eu de grijă.

Și Găina a început să îngrijască de Gîndac și să gătească bucate pentru dînsa și pentru prietenul ei.

 Dar de la o vreme a început porumbaca să fie încercată deîndoială. Și într-o bună zi, în loc să se ducă în cîmp la muncă, a urcat într-un copac de lîngă casă.

Gîndacul s-a ridicat, ca de obicei, din așternut și s-a pus pe țopăit și pe cîntat:

Găinușa să muncească,
Dacă vrea să ostenească...

Iar Găina, dacă a văzut și a auzit una ca asta, a sărit iute din copac, l-a înșfăcat pe Gîndacul nerecunoscător în cioc și l-a înghițit.

De atunci, cică, mănîncă găinele gîndaci de bucătărie.

Pleosc- Gerul Pămîntului (poveste populară tibetană).

Trăiau cîndva pe malul unui lac niște iepuri. Și ca toți cei din neamul lor, erau fricoși și de umbra lor.

 Într-o chindie, pe cînd dormita fiecare în culcușul său, deodată s-a auzit:

- Ploisc!

Iepurilor le-a întrat dintr-odată frica în oase. Au sărit cu toții din culcușuri și tiva!- care mai de care la goană pe potecă.

-  De ce fugiți? îi întrebă la o cotitură Vulpea.

- Fugi și tu, cumătră, că-i prăpăd, abia de reuși să rostească Iepurile cel mai mare. Fugi, că vine Pleosc- Gerul Pămîntului.

Vulpea, văzundu-i așa speriați, o luă și ea la fuga din urma lor, nedumerită. Fugeau cu toții de mîncau pămîntul.

- Ei, ce-i cu voi? îi înrteba Ursul.

- Fugi și tu, moș Martine! apucă să rostească gîfîind Vulpea. Fugi, că vina Pleosc- Gerul Pămîntului!

Ursul îi dădu ascultare, luînd-o la fugă. La fel se întîmpla și cu Rinocerul, cu Elefantul, cu Tigrul, în sfîrșit. Alergau cu toții prin pădure, cînd pe cărare, cînd de-a dreptul, călcînd și pătulind lăstărișul. 

- Dar ce s-a întîmplat, fraților? îi întrebă Leul. Și zărind-ul printre fugari pe Tigru: Stai, frățioare, doar ești voinic și ai colți ascuțiți!

- E prăpăd, Leonte: vine Pleosc- Gerul Pămîntului, îi răspunse din fugă Tigrul. Fugi și tu!

- Cine mai este și Pleosc acela ? se întrebă Leul, ținîndu-se totuși de gloata care alerga. Parcă n-am auzit de așa jigodie...

- Habar n-am! abia de rosti clanțănind din dinți Tigrul.

- Dar cine știe? nu se lăsă Leul.

Nu primi însă nici un răspuns: nimeni nu știa cine-i Pleosc- Gerul Pămîntului.

Și atunci Leul grăbi pașii și se puse de-a cumerzișul lihioanelor îmfricoșate:

- Stați, opriți-vă odată!răcni cu voce tunătoare Leul. Haideți cu toate înapoi, de unde va-ți pornit!

Cînd au ajuns lighioanele la lac, se auzi din nou:

- Pleosc!

Și Leul își dădu dintr-odată seama:

- A căzut în apă o nucă de cocos. Iar voi fugiți și urlați, de parcă-i sfîrșitul lumii.

Rușinate, lighioanele au lăsat ochii în jos și s-au dus care încotro să-și caute de treburi.

Vulpea și Țapul ( peveste populară rusă).

Odată i se făcuse Vulpii sete. Și ajungînd la marginea unui sat, iată ca vede o fîntînă. S-a urcat cumătra în ciutură și cît ai clipi a și fost în fîntînă. Și-a potolit setea, dar cînd să iasă - nu poate! Iar pe alături trecea numai bine Țap-țăpușor cu barba-fuior, cu cornițele -ncovoiate, pe spate lăsate. Vulpea-i strigă din fîntînă:

- Bună ziua, Țap-țăpușor cu barba-fuior!

- Respectele mele, cumătră cu coada cît mătura! Ce faci acolo?

- Păi în pădure, zice Vulpea, e năduf, căldură mare, muștele și țînțarii nu știu măsura, dar aici e umbră, răcoare, iar apa e rece și pe la inimă trece. Coboară și tu încoace!

Și Țap-țăpușor cu barba-fuior, fără să cumpănească mult, i-a urmat sfatul: a sărit în fîntînă. Iar Vulpea - țup! - pe cornițe și de acolo țup! - pe colacul fîntînii, de unde, înainte de-a se mistui în pădure, n-a uitat să-și ia rămas - bun:

- Mai rămîi sănătos, Țap fără glagorie în cap, că pe mine mă așteaptă vulpoșeii la gura vizuinii.

Luna luminează pentru toți.(Poveste populară islandeză).

Cică, într-o seară louitorii unui sat din Islanda au observat că Luna era numai bine pe creasta muntelui din partea de amiază-zi a așezării

Dar cînd au urcat bărbații pe munte, Luna nu mai era acolo. Se ridicase năzdrăvana în văzduh și se clintise ceva mai spre  Sud, încît nimeni dintre cei urcați pe creastă nu avură mîini atît de lungi ca s-o ajungă. Dar nici să se întoarcă acasă fără Lună nu le convenea voinicilor: le-ar pălit obrajii de rușine. Mai bine să urce pe o culme mai înaltă și să înșface Luna  de acolo. Și zicîndu-șiastfel, o porniră cu toții la vale de partea  cealaltă a muntelui. Părea că, de bună seamă, nu se vor întoarce cu mîinele goale, deoarece cu cît coborau ei, cu atît mai jos se lasă și Luna. De bucurie și nerăbdare bărbații grăbiră pașii. Dar cînd fură la poalele muntelui, Luna nu mai era nicăieri. Crezură cu toții că Lunase teme de dînșii. Și se repeziră să se urce în vărful muntelui, apoi în vîrful altuia, strigînd în gura mare:Luna, nu te depărta!Lună, vin-o torba mea!Eu pîinică îți voi da Și cu grijă te-oi păstra!Dar Luna nu dorea să coboare în torba nimănui. Și nici de pînica voinicilor nu s-a lăsat ademenită. Înainta mai departe pe crugul ei, în tăriile cerului, continuind să lumineze pentru toți oamenii de pe Pămînt. Bărbații acelui sat s-au întor în cele din urmă acasă, osteniți și, desigur, fără de Lună în torbă. 


IanuarieVulpea și Potîrnichea (poveste populară
      
franceză).  Odată Vulpea a văzut la marginea păduriio potîrniche și a întrebat-o:

 

- Niciodată să nu flecărești cînd nu se cade ! a zis Vulpea.

Potîrnichea a glăsuit vesel:

- Adevăr vorbești, Vulpișoaro! Dar nici să te culci înainte de timpul cuvenit nu se cade!

Găinușa porumbacă ( poveste populară engleză).

  Umblă de colo pînă colo Găinușa porumbacă prin curte și își plimbă Puișorii. Și iată că găsi un grăunte.

- Cine va semăna grăunciorul acesta? întrebă ea.

- Nu eu, răspunse Gîsca.

- Atunci îl voi semăna eu, spuse Găinușa și semăna grăunciorul.

Cînd grîul dădu în prag, Găinușa cea porumbacă întrebă:

- Iar acum cine va strînge recolta și va treiera, cine va duce grîul la moară?

- Nu eu, zise Rața.

- Nici eu, se grăbi să răspundă Gîsca.

- Atunci, spuse Găinușa, eu îl voi treiera și îl voi duce la moară.

Aduse Găinușa porumbacă făina de la moară și întrebă:

- Cine vrea să coacă din făina aceasta pîine?

- Nu eu, zise Rața.

- Nici eu, rosti Gîsca.

- Ei, atunci eu voi coace pîinea.

Cînd pîinea fu gata coaptă și aburea pe masă, Găinușa porumbacă întrebă.

- Dar acum cine va mînca?

- Eu! se grăbi să zică Rața.

- Eu! repetă Gîsca.

Însă Găinușa porumbacă le spuse:

- Nu, lenoaselor, n-am să vă dau nici o firimitură. Eu voi minca pîinea.

Și Găinușa și-a chemat, fără a mai zăbovi, Puișorii la masă.

Cum s-a înșelat Uliul ( din folclorul indienilor). 

Un vînător a fript ceva din vînatul său, ca să-și astîmpere foamea. În timp ce mînca, o bucățică de carne a căzut în iarbă. Pe alături a zburat o viespe și,ademenită de miros a luat din carne cît a putut duce și s-a grăbit să se întoarcă la cuibul ei.

În drum spre a întîlnit un uliu și i-a spus:

- Uliule, poate ești flămînd? Acolo, în iarbă, mai este multă carne. Chiamăi și pe prietenii tăi să se opăteze.

Curînd un stol întreg de ulii au coborît pe pajiște. Dar ori cît au căutat, n-au găsit nimic. Uluil cel înșelat a zburat înfuriat pînă la cuibul de viespi.

- Viespeo, ești o neobrăzată, a zis el . M-ai mințit ! Acolo nu-i nici pomină de carne.

- Ba nu te-am mințit defel, s-a mirat viespea. Ia te uită cîtă carne mi-am adus eu. Abia de-am tăbîrcit-o, de grea ce este. Iar acolo a mai rămas încă pe atîta.

Ageri sunt ochii uliului, și totuși el abia de a văzut bucățica de carne pe care i-o arătă viespea. Și a înțeles atunci uluil că s-a cam grăbit s-a acuze. Nu era viespea mincinoasă, ci el - un nepriceput.

Trei adevăruri (poveste populară africană).

O mică antilopă se plimbă într-o zi prin cîmpie. Și cum trecea pe lîngă niște tufari, dădu deodată peste o hienă, care tocmai își astîmpărară foamea, înfulicînd dintr-un bivol mort. Antilopa vru s-o ia la sănătoasa, însă era tîrziu: hiena deacum o zărise.

- Încotro așa de dimineața, drăguțo?

- Ia am ieșit și eu la plimbare.

- Apoi iată că nai să te mai plimbi.

- Așa și știam , îi răspunse Antilopa cu tristețe. Dar dacă te-aș ruga tare-tare să mă lași să trăiesc?

Hiena stătu la cumpănă.

 - Bine, rosti ea în cele din urmă, te voi lăsa să te întorci vie acasă și nevătămată, dacă vei putea să-mi spui trei adevăruri.

Mica Antilopă îi răspunse chiar în aceeiași clipă:

- Dacă aș fi știut că te afli aici, niciodatăn n-aș fi călcat pe poteca asta!

- Avem primul adevăr ! constată Hiena. Dar care-i al doilea ?

- Dacă m-aș întoarce acasă și le-aș povesti suratelor mele că m-am întîlnit nas în nas cu o hienă și că ea nu m-a devorat, ele nu m-ar crede și ar face mare haz pe socoteala mea, urmă răspunsul.

- Și aceasta e adevărat! observă Hiena. Iar acum, după ce ai spus și al doilea adevăr, mai spune-l și pe-al treilea, dacă îl știi.

Antilopa nici de data aceasta nu întîrzie cu răspunsul:

- Dacă, de bună seamă, nu mă vei mînca, apoi e mai bine de tine, deoarece tu astăzi ai dat peste o pradă mai mare și ești sătulă.

- Într-adevăr, așa-i cum zici! exclamă Hiena. Ai susținut examenul. Prin urmare, șterge-o de aici, cît nu m-am răzgîndit.

Auzind vorbele acestea, mica Antilopă, desigur, n-a mai așteptat să i se propună a doua oară. Cît ai clipi din ochi, s-a făcut nevăzută.

Prins cu napii în sac ( Snoavă turcă)

Un hoț s-a furișat într-o grădină de zarzavat și a început să smulgă laolaltă morcovi, napi și varză și să le tot ticsească într-un sac. Dar, în timp ce se trudea așa, de sîrg, se pomeni înșfăcat de fulger.

- Ce cauți în legumpria mea? Cum de-ai ajins aici?

- Foarte simplu, răspunse calm hoțul. S-a stîrnit o vîntoasă, m-a umflat de subțiori și, cît clipi, m-am pomenit unde mă vezi.

- Dar cine a smuls legumele ?

- Eu. Dar fără să vreau, omule! Trebuia doar să mă țin de ceva, ca să nu mă ducă vîntul. Dar degeaba: vîntoasa mă tot mîna mai departe cu tot cu napi și varză.

- Dar cine ți-a pus legumele în sac? răcni grădinarul înfuriat.

- Păi, strînse hoțul din umeri, asta mă întreb și eu. Încă pînă a sosi dumneata îmi tot frămîntam mintea: oare cine?...Dar nici pînă acum nu m-am dumerit...

Chelfăneală ...........pe degeaba  ( poveste populară ucraineană).

Un omulean cumsecade, călărind pe măgarușul lui, trecea pe lăngă o livadă. Pomii își întindeau crengiile pînă la drum. Așa că  nu-i de mirare că drumețul nostru se pomeni deodată cu o creacă de prăsad doldora de rod deasupra capului. Fructele galbene și aromate parcă i-ar fi făcut cu ochiul.

”Ce ar fi, își zise omuleanul, să mușc din unul?” Și apucîndu-se cu  mînă de cracă, cu cealaltă dădu să ia o prăsadă.

Dar nu izbuti: măgărușul nepriceput din fire, în loc să contenească din mers, se smuci la fugă înainte, încît omul fu nevoit să se apuce cu amîndouă mîinile de creangă.

Și cum se bălăbănea acolo, cu picioarele în vînt, tocmai apare și stăpînul livezii.

 - Ce cauți, nenicului, în paradisul meu ?

- Nimic,dragă omule, se scuză rușinat drumețul, dîndu-și drumul de la înălțime. De vrei să mă crezi, măgărușul mi-i de vină: s-a smucit pe neprins de veste înainte și m-am apucat le repezeală de o creangă ca să nu cad.

Dar stăpînul cum să-l creadă?! Așa că bietul om s-a ales cu o chelfăneală, am putea spune că pe degeaba.

Adică, după faptă și răsplată.

Dar tu cum crezi?

Nu, n-am văzut!... ( poveste populară ucraineană).

Un motan fugea după un șoarece. Iar soarecele țuști! - și parcă a întrat în pămînt. Cotoiul alergămai departe și văzu o băbuță.

- N-ai văzut alergînd pe aiciun șoarece, mătușică? o întrebă Motanul.

- Mititel, cu blăniță sură?

- Da!

- Și cu lăbuțe scurte?

- Întocmai!

-Și cu o codiță lungă-lungă?

-Exact!

-Și fugea de rupea pămîntul?

-Da anume așa....

- Nu, n-am văzut, îi răspunde fără grabă băbuța.

Ursulețul leneș și mierea( poveste populară germană).

A fost odată un ursuleț. Și tare îi mai plăcea mierea! Și mai mult însă îi plăcea să doarmă. Celelalte lighioane, cît era ziulica întreagă își agoniseau de ale gurii ori își orînduiau vizuinile. Dar Ursulețul doar căsca și dormea mai departe. Într-o zi, pe la vremea mesei, lihioanele aflară la marginea pădurii un găvănoșel cu miere. Pesemne, îl lăsase acolo vre-un prisăcar uituc, luîndu-se pe urma unui roi, în loc să-și țină calea spre sătucul său din apropiere. Și și-au zis animalele înde ele:

- Suratelor, hai să împărțim mierea frățește!

Așa că au bătut la ușa vizuinii Ursulețului. Ursulețul, însă, dormea dus. La-u strigat, la-u rugat, dar el doar mormăi ceva nedeslușit și s-a întors pe cealaltă parte. Lihioanele au așteptat cît au așteptat, dar foamea le dădea ghes, așa că ele s-au apucat să lingă mierea din gavanos.

 Cînd s-a trezit Ursulețul și s-a mai dezmeticit, găvănoșelul era de acum deșert - nu rămase în el nici o picătură de miere.

Și tare i-a mai părut rău Ursulețului. S-a întors amărît în vizuină și iarăși s-a culcat să-și împlinească somnul. Așa că cine știe: poate doarme și acum și visează un fagure de miere cît căpățina lui.....

Iepurașul înțelept ( poveste populară africană).

Odată s-au întrunit toate animalele și se sfătuiau cum să facă și cum să dreagăca să mai aibă încă un Soare. Ca și noapte să fie lumină precum ziua. Și toate jivinile sosiseră la divan, lipsea doar un iepuraș. Fusese înștiințați, însă trăia cam depărtișor, așa că pînă la locul întrunirii avu de mers cale lungă.

   Și iată că, în cele din urmă, străbătînd păduri și coclauri nenumărate, ba trecînd și peste o apă mare, a ajuns și iepurașul acela, obosit ca vai de el, la fața locului. Văzînd mulțimea de lighioane atît de îngîndurate, urechiatul le-a întrebat.

  - De ce vați adunat, fraților?

  -D-apoi știi, am hotărît că am mai avea nevoie de un Soare, i-au răspuns. Și ne sfătuim cum să dregem ca să facem cumva rost de el.

  - Vai, ce zăpușeală, oftă iepurașul și începu să-și scuture picurii de sudoare de pe blană. Mai rar așa căldură! Și numai cu un Soare! Dar ce ne vom face, cînd vom mai avea unul? 

   La vorbele acestea, animalele au cumpănit și au hotărît ca le ajunge un Soare și că mare li-i norocul: s-a găsit un iepuraș înțelept, de le-a luminat mințile.

Motanul și vrabia ( poveste populară lituaniană).

Într-o dimineață Vrabia s-a coborît pe o grămăjoară de orz și a început să ciugulească. Motanul atîta și aștepta: s-a furișat neobservat pe lîngă gard și - haț! - a prins-o de-o aripă. Apucînd-o mai de nădejde, a dus-o pe prispă, pregătindu-se să-și ia dejunul.

Vrabia - ce-i dă în gînd? - hai să-l dojenească:

- Vai, onorabile, unde s-a văzut ca un așa boier de viață să ia dejunul fără ca mai întîi să se spele?!

De bună seamă, la asemenea vorbe Motanul s-a cam fîsticit, s-a rușinat, a lăsat Vrabia din gură și a purces cu tot dinadinsul să se spele pe lăbuțe. Iar Vrabia - zbîrr! - și atîta a mai văzut-o.

 S-a supărat foc Motanul și din ziua ceea, ca să nu fie tras pe sfoară, nu se spală niciodată înainte de dejun, ci  numai după ce a ospătat.

Hoțul descurcăreț ( snoavă indiana).

Într-o zi s-a strecurat într-o livadă un hoț. Și fără să cumpănească mult, s-a și urcat într-un pom să fure nuci de cocos. Cînd colo, apare stăpînul. Hoțul, zărind-ul cum venea în fuga mare, a coborît iute și se pregătea s-o ia la sănătoasa. Dar stăpînul cocotierului a reușit să-l înșface de brîu.

- De ce te-ai cățărat în copacul meu? s-a răstit el.

- Cu nici un gînd rău, i-a răspuns hoțul fără să clintească. Voiam să rup nițică iarbă pentru vițică.

- Din pom? a izbucnit în rîs stăpînul. De cînd iarba crește în copaci?

- Păi, de crescut nu crește, însă eram sigur de aceasta și deatîta m-am cățărat în copac. Iar acum, știu precis: nu crește, a mai adăugat hoțul.

A făcut o mișcare neașteptată, s-a smuls din prinsoare șipe aici ți-i drumul!... 

Iedul
(poveste populară kurdă).

Într-o seară un cioban bătrîn și-a dat seama că-i, lipsește din turmă un ied. A chemat feciorii și le-a zis:

 - Fii mei, căutați iedul!

- Ești cam ciudat, tată.... Noi avem o turmă atăt de mare, atîtea oi și capre, iar tu ne pui să căutăm un ied!...

A mai trecut o zi, au trecut două, iar într-a treia dispare o mioară.

- Fii mei, a zis moșneagul, căutați iedul!..

- Ți-a intrat iedul acela în cap, tată, și nu-ți mai iese, au răspuns feciorii. Da noi demult am uitat de el.

- Căutați iedul... Căutați iedul! i-a povestit iarăși tatăl.

Dar feciorii nici după asta n-au dat ascultare vorbelor bătrînului.

În curînd s-a abătut peste ciobani o mare năpastă - niște hoți au furat întreaga turmă, ducînd-o aiurea, de i s-a prăpădit urma. Feciorii au venit într-un suflet la bătrîn și i-au povestit despre nenorocire.

- Dar ce s-a întîmplat cu iedul? i-a întrebat ciobanul cel bătrîn.

- Vai, tată! Noi am piedut toată turma, dar ție de iedul acela îți pasă....

S-a uitat bătrînul tată la finii săi și a clătinat dojenitor din cap:

- Dacă ați fi găsit la timp iedul, apoi nu s-ar fi prăpădit toată turma....

Cum a vrut Șacalul să fie Păun (poveste populară indiană).

Din zori și pînă-ntr-amurgite cutreieră Șacalul coclaurile, dar nu găsi nimic de-ale gurii. Și, cum îi ghiorăiau mațele de foame, cînd se întunică de-a binelea, se furișă pînă la o margine de sat.

 Se strecură în prima ogradă, a boiangului, unde găsi un ciubăr plin.

  "Tii, te pomenești că-i lapte, își zise el, numai că-i de altă culoare". Și-și vîrî iute botul în ciubar, să bea, căci însetat mai era! Dar își pierdu echilibrul și - huștiuliuc! - căzu cît era de mare în boiaua ceea.

  Țîșni ca glontele din ciubăr și, murat cum era, cît nu l-a văzut careva, o luă la sănătoasa. Cînd se crăpă de ziuă, se uită Șacalul la blana vopsită în albastru și se gîndi  că asta ar putea să-i fie de folos.

 Prietenii care îl întîlniau îl întrebau:

- Cum de-ai izbutit să te gătești așa?

- Păi s-a îndurat Domnul. De acum înainte eu nu mai sunt Șacal, ci Păun. Iată, pot și să mă rotesc ca un Păun.

- D-apoi Păunul mai are și coadă frumoasă, pe care și-o răsfiră, obeservă văru-său, Vulpoiul. Pe cînd tu ai coadă de cîine, pe care o strîngi de frică între vine.

 - Totuna, chiar și fără coadă răsfirată sunt Păun, nu se lăsă Șacalul.

- Păunul mai scoate din gîtleg un strigăt tînguios și înfricoșător, se dădu cu părerea Iepurile-de-mușcă. Dar tu atăta poți - să urli.

- Și ce dacă? Totuna sunt Păun!

- Șacalul nicidecum nu poate fi Păun, îi spuse acasă maică-sa, tu doar te-ai uns cu boia, dar boiaua se spală.

Luă mama Șacalului o cană cu apă și o huștiuli peste blana feciorașului. De pe blană se prelinseră șiroaie albastre.

- Ei, vezi? Acum trege o fugă pînă la pîrău și spală-te ca lumea.

Șacalul - mai să între în pămînt de rușine! Și o luă el iute spre rîu.

Cum și-a găsit  șoricelul prieteni ( poveste populară osetină).

A fost odată un șoricel. Și tare ar mai fi dorit să-și facă niște prieteni de nădejde. Că avea el niște vecini- niște șoricei alde dînsul care erau ca vai de ei-becisnici, mititei. Dorea însă să aibă un prieten voinic, noapte într-un  pin înalt și a început să chițăie la Lună:

- Lună, mă auzi, Lună?! Se spune că ai fi cea mai voinică. Hai să fim prieteni!

Luna l-a privit de pe boltă și i-a răspuns:

- Ba nu-s eu cea mai voinică și nici cea mai luminoasă! Cel mai luminos și cel mai puternic este Soarele! 

- De bună seamă, ai dreptate, rosti Șoricelul și, cum numai se iți Soarele de după orizont, îi și vorbi:

- Soare-frățioare, tu ești cel mai puternic! Aș vrea să fim prieteni.

- Ba n-aș zice, răspunse Soarele, iată vine Norul și mă acoperă cît ai zice pește. Înseamnă că el este mai puternic decît mine.

- Într-adevăr, se dumeri Șoricelul, urmărind cum Norul îl acoperă pe Soare.

Se dădu atunci la Nor:

- Norule, care ești cel mai puternic, hai să fim prieteni!

- N-aș fi contra, a bubuit Norul, însă iată că se ctîrnește Vîntul-năprasnicul și mă pune pe fugă.

Și, de bună seamă: Vîntul cel năprasnic a mînat Norul hăt departe.

- Vasăzică, tu ești cel mai puternic, zise Șoricelul. Hai, Vîntule, să fim prieteni!

- Ba nu-s eu. Cei mai puternici, mai voinici, se dădu cu părerea Vîntul-năprasnicul, cred că-s boulenii ce trag plugul pe brazdă: eu le suflu în față, dar lor nici că le pasă-își caută de treabă.

Abia dădu Șoricelul să sară din pin, să le iasă boulenilor înainte, cînd colo ei, cum trăgeau plugul greu, s-au oprit locului.

- Muuu! mugiră ei. Iar am dat de o cioată. Nici fierul plugului nu-i în stare s-o străpungă, oricît ne-am speti. Oare cine ar putea să ne ajute ?

- Noi!Noi!Noi! s-a auzit un chițăit de sub pin.

Și cînd s-a uitat Șoricelul, i-a văzut pe vecinii lui de totdeauna- șoriceii ceia becisnici ( neputincios) și mărunței. Țîșnesc unul după altul de prin găuri, aleargă pe arătură spre brazda unde s-a oprit plugul în cioată. Și cum ajung, încep să roadă rădăcinile cu dințișorii. Peste cîteva minute cioata, roasă din toate părțile , s-a dat la o parte și plugul, tras de bouleni, a mers mai departe.

- Iată cine-i cel mai voinic, mai de nădejde, au zis, ușurați, boulenii. E acela care te ajută la nevoie. Dar tu ce fel de prieteni cauți?

- Eu nu-mi caut prieteni. De - acum i-am găsit, a rostit bucuros Șoricelul. Aceștia-s vecinii mei. Ei îmi sunt cei mai buni prieteni!

Cel mai puternic ( poveste populară rusă).

Un lup mergea pe ghețuș, dar a lunecat și a căzut.

- Tu să mă cîrligi pe mine? se răsti el, uitîndu-se chiorîș la ghețul lunecos. Apoi să știi că ești voinic!

 Însă iată că a prins să încălzească soarele și a topit ghețușul.

" Să știi că soarele e și mai puternic!" constată lupul. Degrabă apăru pe boltă un nor și acoperi soarele. 

"Poftim, norul îl întrece!" își schimbă părerea colțatul.

Curînd, însă, se abătu un vînt și mînă norul cît colo!

 "Păi, vîntul e și mai si.."

Între timp vîntul fu stavilit de un mal.

"După cum văd, malul e, totuși, mai puternic ", se scărpină la ceafă lupul și își înălță privirea pe mal, unde creștea în tot bunul un arbore.

"Nimeniu nu-i mai puternic decît arborele acesta!..."

Dar veni un om și doborî copacul.

Și lupul se convinse o dată pentru totdeauna: "Omul este cel mai puternic!"

Șorecelul cel prostuț și Pisoiașul cel negru.
( poveste populară spaniolă).

A fost odată un șoricel prostuț, care locuia într-o căpățină de curechi. Într-o bună zi el se prieteni cu un pisoiaș negru, care torcea deosebit de frumos. Și se învoiră să viețuiască în vecinătate și să ajute înde ei la nevoie.

Și iată că într-o după amiază Șricelul,ducîndu-se la balta să spele niște rufe, lunecă și căzu în apă. Și, fiindu-i de-a scăpării, începu să chițăie, chemînd în ajutor. Pisoiașul, auzindu-l, se repezi într-un răsuflet spre baltă.

- Șoricele, prietene,  îi strigă de pe mal, cum crezi, paote să te apuc de urechi?

- Vai, nu trebuie, se tîngui Șoricelul, căci are să mă doară!

- Șoricelule, drăguțule, poate să te apuc de un picioruș? îl mai întrebă Pisoiașul.

- Nu, Doamne ferește! se împotrivi iar Șoricelul. Vrei să mi-l smulgi?

Și atunci Psoiașul, nemaiavînd timp să stea la cumpănă, îl apucă pe Șoricel de coadă și îl scoase la mal.

Murat și istovit, Șoricelul cel prostuț se zgribuli sub un nuc. Întru cît era zi cu soare, blănița i s-a uscat repede. Și Șoricelul, cuprins de moleșeală, începu să se întindă și să caște a somn.

Cînd tocmai să ațipească, de sus căzu o nucă și-i nimeri drept pe nas.

- Vai, îl jeli Pisoiașul, a dat încă o năpastă peste Șoricel!

Și îi linse năsucul, doar i s-a vindeca mai repede năsăditura. Dar cînd simți guste de sînge, făcu ochi mari de uimire și lăcomie. Și Pisoiașul, fără să chibzuiască mult, ,îl înfulică pe Șoricel dintr-o îngițătură. 

De atuci pisoiașii și toți cei din neamul lor îi prind pe șoricei și-i mănîncă, de tare ce le sunt dragi.

Soarele, Gerul și Vîntul
( Poveste populară ucraineană)

Odată mergeau pe o potecă trei drumeți: Soarele, Gerul și Vîntul. Și au întîlnit în cale  un omulean care le-a dat binețe, ducîndu-se apoi mai departe în drumul său.

 Au început cei trei drumeți să se certe înde ei: cui anume i-a dat binețe omul? Iar pentru că nicidecum nu s-au putut înțelege, s-au întors și au ținut tot o fugă pînă l-au ajuns din urmă.

- Te rog, Omule, lămurești-ne, cui dintre noi i-ai dat binețe.

Iar acela întreabă:

- Dar voi cine sunteți?

Primul îi răspunde:

- Eu sunt Soarele.

Zice și al doilea:

- Iar eu sunt Gerul.

Apoi al treilea:

- Eu, zice, sunt Vîntul.

- Păi, anume ție, Vîntule, și ți-am dat binețe.

Auzind vorbele acestea, Soarele s-a făcut foc și pară:

- D-apoi eu în lumina lui Cuptor te voi dogorî cu totul!..

- Nu te teme, Omule: eu voi sufla și te voi răcori, te voi apăra de Soare, îl liniștește Vîntul.

- Iar eu la iarnă te voi îngheța!... îl amenință pe om Gerul.

Dar eu, Gerule, zice Vîntul, cînd voi vedea că te-întețești, mă voi molcomi și Omul nu va îngheța.

Neghiniță (Lev N.Tolstoi)

A fost odată un moșneag și o babă. N-aveau copii. Într-o zi, moșneagul s-a dus la cîmp să are. Baba rămase acasă, să facă blinele. Isprăvi de facut blinele și-și spuse așa:

- De-am fi avut un fecior, i-ar fi dus el binele lui tătîne-su pe cîmp; da-așa cu cine să i le trimit?

 Deodată iese din bumbac un băiețel mititel și începe a grăi:

 - Buna ziua, mămucă!

- De unde-ai răsărit, feciorașule și cum îți zice?

l-a întrebat baba.

Iar băiețelul îi răspunde :

- N-ai tors mata niște bumbac, mămucă și l-ai adunat grămadă? De acolo am ieșit. Iar de chemat, mă chiamă Neghiniță. Acu lasă-mă, mămucă, să-i duc tatii blinele.

- Da ai să le poți duce, ,Neghiniță? nu se  mai dumirea baba.

- Cum să nu, mămucă!

 Baba puse blinele într-o legăturică, le dete lui fiu-său și Neghiniță o porni în mare grabă la cîmp.

 Mergînd așa, dădu de-un mușuroi și prinse a striga: 

- Tătucă, hai, tătucă, trece-mă peste mușuroi, că ți-am adus blinele.

  Moșneagul auzi că-l chiamă cineva, se duse în întîmplarea lui și îl trecu peste mușuroi.

- De unde ești, fiule?

- Ia, m-am prăsit și eu în bumbac, tătucă și-i întinse blinele.

Moșneagul se așeză să îmburce,, iar băiețelul de colo:

- Lasă-mă să ar, tătucă.

- N-ai destulă putere, îi zise moșneagul.

Dar Neghiniță, și pusese mîna pe plug și acum ara și cînta de zor.

Un boier, trecînd în vremea aceea pe lîngă ogor, bagă de seamă că moșneagul stă jos și mănîncă, în timp ce calul ară de unul singur. Boierul acela se dădu jos din caleașca și-i spuse moșneagului:

- Cum de-ți ară calul singur, moșule?

 -  E fecioru-meu acolo, el ară și tot cîntă de zor, răspunse moșneagul.

Boierul se duse mai aproape și-l zări pe Neghiniță, ba-i auzi și cîntecul.

- Moșule, vinde-mi băiatul, se rugă boierul.

Dar moșneagul de colo:

- Nu pot și nu pot să-l vînd, că n-am decît unul singur.

Dar Neghiniță îi șopti la ureche:

- Vinde-mă, tătucă, că fug eu de la el.

Și atunci mujicul îl vîndu pe băiețaș cu o sută de ruble. Boierul plăti banii, luă băiatul, îl înveli în batistă și-l băgă în buzunar. Sosind acasă, îi spuse nevesti-sii:

- Ți-am adus un dar.

- Ce anume, hai arată-mi? nu mai putea de bucurie nevasta.

Boierul scoase batista din buzunar, o desfăcu cu mare grijă, dar în batistă nu mai era nimic: de cînd fugise Neghiniță înapoi la taică-su!

Un păiangen îl ucide.

Tom Degețel era în micul său palat de aur, de pe masa regelui. Stătea în tron și cască, pregătindu-se să se culce. Toată suflarea  de la Curtea Regelui Arthur gusta din plăcerea somnului de noapte.

 Deodată, pe ușița palatului  de aur se strecură un păianjen rătăcit, care-l atacă pe eroul nostru. Înverșunat, Sir Thomas scoase spada și se luptă cu gîngania scîrboasă. Însă respirația veninoasă a paiangenului îl doborî pe bietul omuleț. Căzu la podea, iar scîrboasa insectă își înfipse trompa și-i supuse cu lăcomie sîngele.

Așa îl găsi, dimineața, Regele Arthur, care plînse ca un prunc și se îmbrăcă, pentrun cîteva zile, în straie negre. Porunci meșterilor să-i cioplească, din marmura albă, un mausoleu bogat ornamentat, așezat peste mormînt, pe care a fost înscris un epitaf cu litere aurite:

Aici zace Tom Degețel, cavaler al Regelui Arthur, care s-a prăpădit mușcat de păiangenul veninos. El îl înveselea pe rege, cu ghidușiile sale. Moartea sa i-a îndurerat pe toți, care plîng amarnic:

Ah, Tom Degețel a murit!

Varza

Doi drumeți mergeau liniștiți la tîrg. Pe unul îl chema Iosif, iar pe celălalt Nicolae. Amîndoi mergeau să-și caute de lucru. Ca să li se pară drumul mai scurt, mai scoteau din cînd în cînd cîte o vorbă.

Iosif văzu o grădină de zarzavat lîngă drum.

- Bre! Ia te uită ce varză mare.

- Da de unde ! îi răspunse celălalt. Pe la noi am văzut o varză, cît casa cea de acolo.

- Ciudat, zise Iosif, care era căldărar de meserie.

- Adică de ce să fie ciudat? întrebă Nicolae.

- Într-adevăr, zise Iosif împăciuitor, în ziua de azi totul e posibil... Îmi aduc aminte că și eu am lucrat odată, o căldare cît biserica.

- Doamne! strigă Nicolae. Dar ce voiați să facețicu o căldare așa de mare?

- Să fierbem varza aia a ta! răspunse rîzînd Iosif.

Nicolae o luă rușinat înainte.

Ajungîndu-l din urmă, Iosif îi pese prietenește mîna pe umăr și-i șopti le ureche:

- Apoi de, măi Nicolae, pe mincinos, tot cu minciuna îl vindeci!

Melcul și lupul

Într-o seară de primăvară, jupînul lup alerga în fuga mare spre oraș. Melcul îl zări și-i zise:

-  Bună ziua, cumetre lup !

- Bună ziua, melcule, sau mai bine, bună seara, că au început să răsară stelele.

- Dar unde te duci, lupule?

- Mă duc la oraș. Dar tu unde te duci?

- Tot la oraș.

Lupul începu să rîdă și spuse:

- Cînd vor avea mieii coarne ca țapii, atunci ajunji tu la oraș.

- Pe ce te prinzi că ajung înaintea ta?

- Pe o masă, știi, de-alea împărătești: dacă ajungi tu, plătesc eu.

- Bine, zise melcul. Și ca să-ți arăt că nu mi-e frică de pierderea prinsorii, îți dau voie să-ți tragi un minut răsuflarea, lupule.

 În vremea aceasta, melcul se urcă pe coada lupului.

- Gata! zise el.

Lupul nu s-a mai uitat înapoi și a pornit-o, de-i scăpărau călcîiele. Dar cînd a ajuns la oraș, porțile erau închise. Atunci lupul strigă portarului:

- Deschide mai repede!

 Portarul însă dormea. Melcul se dădu binișor jos, trecu pe sub porțile orașului și zise de dincolo:

- Ai văzut că am ajuns înaintea ta?

 Astfel lupul a pierdut ptinsoarea.

Purcelul între oi

Odată, un purceluș alb ca neaua, gîndi astfel: "Sunt alb ca oile, numai că părul meu nu-i cîrlionțat ca al lor. De ce să mai stau printre nespălații ăștia, care se bălăcesc toată ziua prin noroaie? Plec la stînă, printre oi".

Și plecă. Oile l-au primit bine, erau vesele și-l arătau la toți. Și a stat purcelușul printre oi cît a stat, cînd, într-o zi, vine lupul și se repede direc la purcel. Dar oile, în loc să-l apere, au fugit speriate care încotro. S-a luptat purcelușul cu lupul vitejește  și striga după ajutor, dar oile, ca oile, fricoase și de  umbra lor.

În sfărșit, văzînd purcelușul că nu-i vine nimeni în ajutor, o luă la sănătoasa de la stînă, zicînd în sinea sa: "Ai mei nu ma-r fi lăsat singur. Mă duc la nespălații mei!".

Și a ajuns sănătos la frații și părinții lui, viețuind  împreună cu ei și lecuindu-se pentru totdeauna să mai trăiască printre străini.

Ce a pățit copilul mincinos.

Nicu păștea odată oile într-un crîng, plin de sălcii. Și ce i-a venit în mintea băiatului? Să-i amăgească oleacă pe săteni și să strige ca apucatul:

- Săriți, oameni buni! Săriți, că lupul mănîncă oile!

   Cînd au auzit una ca asta, oamenii și-au lăsat treburile, au luat topoarele și fuga în crîng, să-l scape pe Nicu de lupi. Cînd colo, pe pajiște nu era nici urmă de lup.

- Ne-ai păcălit, băiete! zîmbi cu năduf taică-său, gata să-l urechiască pe mincinos.

Ei, și toamna, într-o zi cețoasă, a venit de-adevăratea lupul la turma lui Nicu mincinosul. Băiatul porni iarăși să țipe în draci. 

- Văleu, săriți, oameni buni! A venit lupul !

Acum, nici un om n-a mai alergat să-l scape pe Nicu de lup.

 Lupul a înșfăcat o oaie și-a dus-o în pădure. Iar Nică mincinosul s-a ales cu o chelfăneală de la tatăl său, deoarece a prăpădit oaia din turma satului și trebuia s-o plătească stăpînului.

Învățătura e limpede: Uneori, minciunele costă cam mult. 

                  

Tom în gura văcuței.

Mama trebuia să mulgă vaca roșcată, băițelul ei era curățel, îmbrăcat ca o păpușă și cu o pălărioară tare drăguță, din frunză de stejar. Ea îl lăsă din palmă, pe iarbă cu ciulini, apucîndu-se să mulgă văcuța, în căldare. Cîntă fericită gospodina. 

 Numai că văcuța, aplecîndu-se  să pască iarbă, apucă în dinți și pălăria verde din frunză de stejar a lui Tom, micuțul trezîndu-se în gura dobitoacei, gata să fie înghițit odată cu ciulinii.

- Mamă! Ajutor, mama!

Micuțul țipă de frică, deoarece dinții mari ai roșcatei îl puteau toca în bucățele.

-Unde ești, dragul meu Tom? sări măicuța înspăimîntată.

 - Aici, mamă, în gura vacii. Salvează-mă, că mă înghite! 

 Atunci, maică-sa porni să plîngă și deschise cu greu fălcile roșcatei. Tom era acolo, între dinți. 

 - Sari, Tom!

Mititelul, cu hainele zdrențuite și fără pălărioară, sări deodată și, din fericire, mama îl prinse în pestelcă, așa că nu se lovi prea tare, sărăcuțul de el. Îl luă în palmă și-l spălă cu laptele din găleată, apoi îl duse acasă, ca sî-l doftorească.

 - Ce mă facem dacă intră în burta vacii?

- O tăiai, mămică, și mă scoteai din burtă!

zîmbi neștiuitor băiatul, încît maică-sa porni să rîdă, înveselindu-se.

Cine nu muncește,nu mănîncă(basm sîrbo- croat).

A fost odată un rege care avea o fată foarte frumoasă, dar așa de leneșă, că toată ziulica nu lucra nimic. De altfel, nici nu știa ce să lucreze, ci stătea tot timpul în fața oglinzii. Cînd îi vine timpul de măritiș, tatăl său dă sfoară-n țară că vrea să-și mărite fata. Iar cine o va lua, trebuie s-o învețe, timp de trei ani, să facă vre-o treabă. Trece destulă vreme, dar pe fiica regelui n-o cere nimeni.Atunci regele trimite pețitori în toate părțile lumii, ca să caute un soț pentru fiica lui.

Aceștea se răspîndesc care-ncotro; iar unii, tot mergînd așa, văd din drum un flăcău, arîndu-și singur ogorul cu opt boi. Acești curteni îl vestesc că trebuie să se înfațeșeze numaidecît înaintea regelui împreună cu dînșii. Flăcăul se sperie. Dar ce-i de facut, dacă trebuie!

Cînd ajunge la palat, regele îi spune ce și cum...

Tînărul îi făgăduiște că, în timp de trei ani va învăța pe fată să lucreze. După petrecerea de o săptămînă întreagă, flăcăul o ia pe fiica regelui și pornește cu dînsa spre casă; iar regele îi petrece pînă departe și, la despărțire, el le spune că ne se vor vedea vreme de trei ani.

Cînd ajunge flăcăul acasă, maică-sa îi alergă înainte și se minunează de frumusețea fetei. A doua zi, bărbatul ia din nou plugul și boii; iar macă-sa îi dă în grijă să n-o silească pe fată a lucra. Seara se întoarse flăcăul de la cîmp. Maică-sa pune numaidecît mîncarea pe masă pentru cină. Atunci fiul o întrebă pe maică-sa:

- Mamă, cine a lucrat azi?

- Eu și cu tine, răspunde mama.

- Ei, cine a lucrat, acela trebuie să și mănînce, spune flăcăul.

Fiica regelui nu se simte la îndemînă, îmbufnează și se duce la culcare. A doua zi seara - același lucru.... A treia zi însă, fata spune soacrei: 

- Mamă dă-mi să lucrez și eu ceva, ca să stau degeaba. Soacra o pune să despice lemne. Seara, cînd se așează cu toții la cină, flăcăul o întreabă din nou pe maică-sa: 

- Mamă, cine a lucrat azi? 

- Trustrei: eu, tu și fata regelui, răspunde mama.

-  Ei, cine a muncit, zice flăcăul, acela trebuie să și mănînce.

Trustrei se pun la masă și cinează. Așa,puțin cîte puțin, fiica regelui învăță toate treburile gospodărești; iară după trei ani, cînd vine taică-său în ospeție și vede pe fiica lui lucrînd de zor, umăr la umăr cu soacrăsa, se bucură și spune fetei:

- Ian te uită, văd că știi și tu să lucrezi cîte ceva!

- Știu, zău știu, zice ea, că la noi așa-i rînduiala:

cine nu muncește, nu mănîncă! Știi ceva tată, dacă ai de gînd să prînzești la noi, treci colea în curte și sparge niște lemne.

Regela adusese multe daruri cu sine. Le dă fiicei sale și ginerelui; apoi îi ia pe trustrei la palat. După aceea îl socotește pe flăcăul acela ca pe feciorul său și, fiind încă în viață, îi promite domnia.

                   Bucle - de - Aur și ce trei urși.   

O fetiță avea un minunat păr blond, în bucle. I se spunea Bucle - de - Aur. Plăcerea ei cea mai mare era să plece la plimbare singură prin pădurea din apropierea casei. Părinții i-au spus să nu plece niciodată singură și mai ales fără permisiune. Dar, Bucle - de - Aur făcea doar ce îi trecea ei prin cap. Într-o zi, ea a ajuns într-o mică poiană, în care a descoperi o locuință încîntătoare. Fetița era obosită. Nu se vedea nimeni în jur. Ușa nu era închisă și ea a intrat, fără să se gîndească prea mult. În casă era foarte curat. A văzut acolo trei fotolii: unul mic, unul mijlociu și unul mare. 

 A intat apoi în bucătărie, unde masa era aranjată: pe ea se răcoreau trei străchini cu fiertură: una mică, una mijlocie și una mare. Urcînd la etaj, a găsit o cameră mare, cu trei paturi: unul  mic, unul mijlociu și unul mare. Dintr-o dată, i s-a făcut somn și s-a strecurat în patul mic. Cînd s-a trezit, a văzut că are în față o familie de urși.

Urșii erau la fel de mirați pe cît era și ea. Înțelegînd, în sfîrșit cît de imprudentă a fost, Bucle - de - Aur a început să suspine, dar Mama - Urs s-a aplecat asupra ei și i-a spus, cu glas blînd, că este casa lor și că reveniseră toți trei de la o plimbare prin pădure. Și că vor merge împreună cu ea, ca să o conducă acasa, unde părinții trebuie că o așteptau foarte neliniștiți. Fetița nu a mai plîns și curînd, împreună cu cei trei urși, ajunse acasă. Ea a devenit cea mai bună prietenă a micului ursuleț.

Socoteala lui Păcălici.

Un negustor se opri să înnopteze la casa părințelor lui Păcălici. Văzîndu-l pe băiețel, îl întrebă:

- Știi să numeri pînă la zece ? 

- Știu! răspunese mîndru băiatul.

- Dar să socoți? 

- Pot!

- Atunci să-mi spui cîte animale vom avea, dacă la trei motănași vom adăuga doi cățeluși?

- Doi! declară băiatul după o scurtă pauză.

- Dooi? De ce ? se miră negustorul.

- Fiindcă pisicile, cînd văd cîinii , fug!

Cine-i mai mare ? 

- Mamă, cine-i mai mare de ani: eu sau motanul nostru? întrebă într-o zi Păcălici.

- Desigur că tu! îi răspunse mama.

- Atunci de ce el are mustață, iar eu n-am? se întrebă băiatul. 

Bănuțul 

Tîndălică și Păcălici au venit la medic. Ambii plîng de rup pămîntul. Tîndălică zice printre lacrimi:

- Domnule doctor eu am înghițit un bănuț!

- Iar tu de ce plîngi ? îl întrebă medicul pe celălalt băiat.

- Fiindcă bănuțul era al meu! răspund esupărat Păcală.

Un "doi" pe față

Tîndălică se întoarse de la școală. Intră în casă cu o mutră cam tristă.

- Iar ai luat azi un doi ? îl întrebă îngrijorată mama.

- Da de unde știi?

- Păi, pe față te a scris.

- Altă dată o să mă spăl pe față înainte de a veni acasă, zice Tîndală.

Opincile poznașe

Păcală intra valvîrtej în casă, se descălță în fugă și, lăsînd încălțămintea în ușă, sare iute pe cuptor .

- Măi Păcălici, pune-ți opincele în ungher! îl probozește bunica. 

- Păi cum, bunico, au făcut ei oare vreo poznă? se interesă vesel Păcală

Picioare de porc

Mama îi strigă lui Tîndălică:

- Du-te, te rog, pînă la măcelar și află dacă are picioare de porc!

- Bine, mămico! răspunde băiatul și iese în fugă din ogradă. 

Peste cîteva ore, Tîndală se întoace și, supărat, îi povestește mamei sale:

- Iartă-mă, mămico, că n- am putut să aflu ce mai rugat. Eu am tot așteptat, dar măcelarul nu și-a mai scos ciubotele...

La picnic

E frumos. Este o zi numai bună pentru un picnic. Pierre, Anne și Isabelle au decis să miargă să guste ceva împreună, în pădure.

- Eu am să aduc brioșele, spune Anne.

- Iar eu, laptele, spune Isabelle.

- Eu propun să aduc niște fructe, spune Pierre.

Iată-i plecați tustrei, cu proviziile adunate într-un coș. Înainte de ajunge în pădure, ei ajung într-o poiană mare, în care oițele tocmai au născut miei.

- Vai, ce frumoși sunt! spune Isabelle. Dar mi se pare că le etare foame.

- Ce-ar fi să le dăm brioșe? sugerează Anne.

Ce plăcere să vezi niște miei delectîndu-se cu deliciosul prinz al copiilor!

Puțin mai departe, niște pui de pasăre se ceartă pentru un măr vechi. Făra să ezite, Pierre scoate fructele din coș și le dă păsărelelor, spunînd: 

- Așa nu se vor mai certa !

La liziera pădurii, o ultimă întîlnire oprește grupul:

- Vai, bietul pisoi abandonat! Nu putem să-l lăsăm așa!

Repede, să-i dăm laptele care ne-a mai rămas ! Așa o să rămînă în coș loc pentru a duce pisoiul acasă. Ne vom întoarce cu burta goală, dar cu inima plină de prieteni!

Nuferii

Julie ar fi dorit să-i ofere nașei ei nuferi. Nuferi!Ce idee caraghioasă, o să-mi spuneți......  Dar fetița a iubit dintotdeauna aceste flori ciudate, care plutesc leneș pe suprafața iazului. Atunci, deși părințiii-au intezis , Julie se duce la cules de nuferi... Cu ajutorul unei crengi lungi, ea vrea să tragă unul dintre nuferi. 

Dar malul rîului este lunecos și, dezastru! fetița cade în apă. Din fericire, Julie știe să înoate bine... dar oruicum, hainele ei sunt murdare și ude fleașcă. Prietena noastră pornește spre casă, fără să fi reușit să culeagă nici macăr un nufăr.

Cu capul plecat, Julie se întoarce acasă și îi explică rapid mamei mica ei aventură neplăcută. 

- Voiam doar să culeg nuferi pentru nașa și...

dar mama nu ascultă explicațiile copilului neascultător și o ceartă cu asprime. Apoi, o baie caldă, pentru a evita o bronșită și o cană mare cu lapte fierbinte, îndulcit miere. 

- Date viitoare, se gîndește fetița, am să mă duc să culeg clopoței sau margarete!

Ursul și cei doi prieteni.

Doi prieteni săraci deci într-o zi bună că trebuie să-și schimbe soarta. Ca să scape de sărăcie, s-au gîndit la tot feluri de lucruri. Iar cel mai nebunesc este chiar cel la care s-au oprit. Au vorbit cu un blănar și i-au vîndut pe bani buni pielea unui urs uriaș și foarte frumos. Numai că ursul trăia și era sănătos și încă alerga prin pădurile lui de pe munte. Prinderea lui este o celebră aventură. Într-o bună dimineață, cei doi prieteni au pornit să caute ursul. Brusc, l-au văzut, este ridicat pe picioarele din spate și are buzele întoarse pe dos, semn de supărare mare. Înfricoșați, cei doi vînători fug. Primul urcă în primul copac pe care îl întîlnește. Al doilea se furișază după un bolovan și se întinde la pămînt.  El rămîne nemișcat și face pe mortul, știe că un urs nu atacă un lucru care nu trăiește. Ursul se apropie de el, îl miroase și apoi pleacă. Of, mare noroc a avut! Prietenul lui coboară din copac și alergă spre el. El ascultă uimit povestea.

- Ursul a vorbit cu mine, i-a spus celălat.

- Da ? Și ce ți-a spus?

- Ca nu trebuie niciodată să vinzi pielea ursului din pădure înainte să-l împuști. 

Stănjeniți, dar întăriți de lecția primită, vînătorii se întorc în sat ca să-i povestească pățania blănarului dezamăgit.